Proverb african: Nimeni nu merge mai departe decât cel care nu știe unde merge.
-Cum poți înnebuni o femeie?
-Să-i dai un purcoi de bani și să închizi toate magazinele.
La Balena… Am fost și eu la Balena! Care pereche de îndrăgostiți studenți a trecut prin Copoul Universității Iașilor, iar studenții și studentele sunt veșnic îndrăgostiți, este imposibil să nu știe ce este La Balena. Balena era, este și va fi o fântână arteziană din părcușorul situat între Universitate și căminele de studente. Iar în fundul acestui părculeț se află cantina studentelor, la care mergeam adesea și noi, derbedeii. Fără cartelă, doar cu un zâmbet radios pe toată fața: împingeam tava în fața bucătăresei și ziceam cu tonul cel mai optimist din lume: „Sărâmâna!”. Iar filotima femeie, ca o preabună zeiță a studențimii flămânde, ne trântea un polonic sau două de mâncare în farfurie, neuitând să clatine îngăduitoare din cap: „Of, of! Nu vă mai astâmpărați!” Îi spune așa, Balena, pentru că fântâna arteziană conturează o balenă din bazalt (?! așa vreau eu să cred, că e bazalt, e mai „pe domnește”). Arareori am văzut ca din țevile de aici să curgă apă. Niște neni în salopete mult mai mari decât necesarul am tot văzut șurubărind aici, dar să curgă apă – ioc! Dacă am întrezărit totuși apă, asta s-a întâmplat de vreo două ori în patruzeci de ani. Este drept, cu mari întreruperi ale trecerii mele pe la Balena. Dar de câte ori trec pe aici, chiar dacă doar din tramvaiul care se deplasează pe lângă Balena, capul mi se întoarce parcă fără de voie spre respectiva fântână. E la fel. S-au mai spart unele plăci odată cu trecerea anilor, alte plăci au fost cuprinse de cangrena ruginii de-a lungul timpului, altele, de altă culoare, au fost înlocuite. Dar Balena a rămas tot Balena pentru miile și miile de perechi de studenți îndrăgostiți, pupăceala tot pupăceala, iar arderea lăuntrică tot ardere. Americanii au mers în cosmos, rușii lui Putin în Ucraina, românii în Occident, pensionarii la Sovata, albinele tot la urdiniș, dar îndrăgostiții tot la Balena, să se pupe și să se giugiulească acolo, până se fac incandescente plăcile de bazalt sau să cânte muzică folk. Sau să-și despartă rușinați mâinile încleștate când trecea pe acolo vreo profesoară de-a lor. Și, cum spune poetul, „nu era, zău, nimănui/ în piept inima rece”. Și nu ne dădeam seama, dar Balena aceea era pentru noi ca Chitul lui Iona din Biblie. „Iar Domnul, milostiv, l-a certat pe el, iar morţii nu l-a dat”, că a poruncit chitului şi a aruncat pe Iona pe uscat. Când s-a aflat el pe pământ şi a văzut lumina zilei, cerul, pământul şi marea, s-a închinat lui Dumnezeu “Celui ce a izbăvit din stricăciune viaţa lui”. Daaa, Balena aceasta ne izbăvea de stricăciunea vieții noastre, ne aducea mai aproape de viața adevărată, de iubire și frumusețe. Aceasta cu toate că ne dureau șalele acolo. Sentimentele noastre înălțătoare, iubirea ardentă, ne făceau să uităm de asta. Aceasta cu toate că ne îngheța fundul șezând la Balena. Dar iubirea mare ne încălzea. Uitam cele rele. Balena ne-a înghițit în interstițiile ei necunoscute, dar atât de calde, că ne vor rămâne în suflete întreaga viață. Și ne vor iradia de acolo mereu, vor împrăștia raze de lumină tot restul vieții. Așa să știți!
– Alo, Patriarhia?
– Da, fiule. la spune.
– Aveţi idee, la un Mercedes S Class din ce cauză tremură cutia la relanti?
– Din ce an e maşina?
– 2017.
– Sunaţi vă rugăm la biserica de care aparţineţi. Noi la centru nu avem aşa vechi…
Bătrânețea este vremea când lumânările de pe tortul aniversar costă mai mult decât tortul în sine, iar jumătate din urină merge la teste (maximă citită la un facebookist din Kazahstan).
Românii – un popor ușuratec, scânteietor totodată, și, da, surprinzător, pe care nimeni nu poate să se sprijine cel mai adesea, părând apatic azi, iar mâine avântat pe baricade, mereu egal cu sine în toate zvârcolirile sale uluitoare. (am vrut să scriu un articol, chiar o carte, pe chestiunea asta, dar n-am mai reușit – sunt și eu român).
Îmi imaginez o discuție cu Ion Creangă:
-Au mâncat atâția din tine criticii, bădie Ioane.
-N-au decât. Hoitu-i mare.
Dintr-o carte la care scriam, scriu și voi scrie. Spor ioc! Azi fost la redacția Ziarului de Iași. Discuție cu redactorul-șef, Toni Hrițac, vechi prieten, din 91, pe când revista Timpul și Monitorul (așa se chema pe atunci Ziarul de Iași) erau ușă în ușă în Copou, la fosta bibliotecă de marxism-leninism. Evocat mulți foști și dragi colegi. În rest nu prea mai e nimeni din ’91, doar Găbițici, secretara. Abia terminase liceul atunci. Acum e matură, deși și-a păstrat o anume ingenuitate. Ca o leoaică la intrare, apărându-și șeful de intruși. Făcut cu Toni planuri de viitor pentru o prezentare a unei cărți (pe care trebuie s-o scriu! am vreo cincizeci de pagini). Orașul obositor. Circulație nebună. Tabletiști și mai nebuni peste tot. Se sparie gândul cum umblă cu măștile la nas și cu ochii în tabletă. Nu se mai uită în jur. Băieții nu se mai uită după fete – doar la tablete. Noroc de mine care încerc să repar această lipsă!!! Ce zic eu lipsă, e nelegiuire de-a dreptul! Așadar, casc gura la pițipoance: tinerele, ocheșele, mai trecuțele, mânca-le-ar neica pă ele! Tehnica ne desparte, ne însingurează – ăsta e sentimentul pe care-l am. Și vârsta! Doar covrigii sunt aceeași în Podu Roș: buni, calzi. Doamna vânzătoare vrea să-mi pună restul – mărunțișul în mână. Mă fac că nu văd: Lăsați, doamnă! Așa făceam în vremuri ceaușiste. Nu, acum îmi ia mâna și îmi pune bănuții în palmă. Așadar, corectitudinea, politică sau nu, s-a instalat și la magazinul de pâine.
M.M. ne povestea despre bunica ei, care era în metastază. Și mergea bătrâna greoi la baie. „Bunică, de ce nu stai în pat?” „Păi, mă duc să trag pârțuri. Acasă mai trage soba, dar aici, cu fierătaniile astea…” Și tot aici îmi amintesc de o întâmplare cu nana Ileana (cea care m-a botezat), sora mamei. N-au găsit nici un brancardier. Au luat-o mama și Nicușor, băiatul nanei, și au dus-o „scăunelul” pe scările spitalului.
O profesoară în cancelarie (i-aș da numele aici, dar nu îmi amintesc): „Trebuie să plec, am ședință cu păreții”.
Antrenorii de la Steaua, schimbați des de nea Gigi, sunt la comportament ca găina față de cocoș. Găina zice: „Dacă fug, zice că-s proastă. Dacă stau, zice că-s curvă. Mai bine mă împiedic”.
Din Ziarul de Iași: „Ca orice naţionalist veritabil, fostul puşcăriaş Liviu Dragnea găteşte româneşte îmbrăcat în “cămeşă” tradiţională Polo Ralph Lauren de aproximativ 150 de euro bucata. Simpatici şi credibili aceşti bucătari patrioţi care înjură tot ce ţine de Occident, dar îşi fac vacanţele şi shopping numai în Vestul decadent. Înţelegem că legumele şi zarzavaturile sunt din curtea personală, dar bani de cămăşi de 700-800 de lei bucata de unde o avea bucătarul?”, se arată pe pagina de Facebook-„Podul”.
Când lucram la Burdusaci. Erau două babe: Meleva Sârghie și Lisaveta Sârbu.
-Câți ani ai, mătușă?
-D-apoi cine mai știe! Pune și mata acolo vreo 80.
O lumânare . O cutie de chibrituri pe masă. Moșul era pe moarte. Într-o cămăruță cu o căldură sufocantă. Când te gândești că și pe ele le-a iubit cineva, au iubit și ele, iar acum erau niște figuri zbârcite, grotești chiar. Trăiau dincolo de patimi, de dorinți. „De sus” îmi spunea mătușa Meleva.
Mama îmi spune în fiecare dimineață, când merg să-i dau pâine, că ușa aia trebuie aranjată. Că numai de la ea se deschide: Că dacă mor eu, ce-o să faceți? Cum o să intrați la mine? Lasă, măi mamă, ai 7-8 ani pân la sută.
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
