Când eram viceprimar, am fost invitați la o fermă de vaci din preajma Iașilor. În invitație era inclus și următorul Program: 10. Prezentarea invitaților; 12. Prezentarea animalelor; 14. Masa comună. Cum ziceau țiganii din copilăria mea: Să chiorăsc dacă vă mint.
Eu și Maria am primit post undeva, la dracu în praznic, într-un sătuc din județul Bacău. Prin august, în anul în care trebuia să ne începem munca în învățământ, am hotărât să mergem acolo, să vedem satul, sătenii, colegii de școală. În prealabil, cum zice un banc. Așa că ne-am urcat în autobuz și dusu-ne-am! De la Bacău am luat alt autobuz, către satul nostru. Șofer era „cumătru Rebegea”, așa îi spuneau oamenii. Îl cunoșteau, cum cunoșteau pe toți șoferii care îndrăzneau să se aventureze pe acolo. Sau care erau obligați, cine mai știe! Sate bogate, cuprinse, vedeam de la fereastra autobuzului. Asta până la Izvoru Berheciului. Aici șoseaua cotea la stânga și autobuzul urca pe serpentinele celui mai mare deal din partea aceea de Moldovă. Așa aveam să aflu apoi la „Europa liberă”, care nu scăpa ocazia să probozească partea aceea de Românie. Probabil vreun învățător sau profesor le trimitea informații. Spumegau cei de la partid să-l afle, dar nu l-au găsit. După acest deal fără de sfârșit, care cerea îndemânarea șoferească, urma Valea Zeletinului. Parcă intram în altă lume! Sărăcie, sărăcie, sărăcie! Căsuțe micuțe și hâite, nehumuite. Multe fără garduri, cu purcei mușluind prin ogrăzi sau legați la țăruș. Și nu erau țigani (scuzați-mi lipsa de înțelegere paneuropeană, dar realitatea românească mă silește să fac deosebirea)! „Când ai să vezi porci legați la țăruș, să știi că acolo e sărăcie”, ne-a zis mama când a auzit ce-i povesteam. Dacă s-ar fi făcut un film acolo, iar acțiunea ar fi fost pusă pe la 1900, nimeni n-ar fi observat inadvertența.
A apărut galbena păpădie, numită și curul-găinii. Am văzut prin ogradă. Tanti Frăsina, sora mare a mamei (a murit de mult), îi spunea Feliciei, nepoțica: „Hai, Felicia să culegem curul-găinii”. Dar nana Jenica, fiică-sa (ea m-a botezat): „Mamă, nu-i mai spune fetei curul-găinii, spune-i păpădie” „Bine, bine” Dar după un timp: „Hai, Felicia, după curul-găinii.” „Mamă, dar ți-am zis…” „Bine, dar tot uit, bată-le să le bată de flori, că frumoase-s”
Azi am scris două pagini la roman. Lucru mare pentru mine! Dar nu mai pot continua. Mă doare spatele, nu mai pot sta pe scaun. Și Maria a fost înțelegătoare – a renunțat să mai mergem în oraș. Ea, de fapt, o face pentru mine: să mă scoată din casă. Acum s-a apucat să-mi facă ceva dulce . Uraaa! Eu mă apuc să citesc ceva. Oscilez între Ivo Andric, E un pod pe Drina (desigur, voi citi numai fragmente, pe sărite – nu mă mai interesează de multișor „acțiunea” cărții, ci meșteșugul autorului. Iar Andric e un maestru) sau Robert Musil, Trei femei, carte pe care am mai citit-o.
Am tot disprețul față de politicieni: și de la noi, și de aiurea. Și nu de azi de ieri. Măgării și hoții de-ale lor le întâlnesc (și, probabil, le întâlniți și dumneavoastră) la tot pasul. Eu socot că este mai important și mai greu să scrii o carte decât să conduci o țară. Sigur, vorbesc sub influența faptului că acum scriu o carte. De aceea, probabil, cred că e mai important și mai greu să scrii o carte.
Uraaa! am terminat de pus ceapa, mi-am zis. Intru în casă cu gând să scriu… nu mai știu ce. În fine, chestii. Maria vorbește la telefon cu un elev. Acum se dau lecții prin telefon. Ne schimbăm, bre, și se deșteaptă școlerii până la genunchiul broaștei. Când colo găsesc sub masă încă o kilă de arpagic: ceapă roșie de data asta. O fi tot pentru noi? Gânduri să merg la Kișinău, ca să caut o carte în rusește pentru tradus. Trebuie să fie ceva cu Putin, bunăoară, mult înjurat de mase (dar, văd, nu de masele rusești) . Dar nu sunt așa de convins. Efort prea mare, apoi relațiile încordate cu diverse persoane de la edituri, pe care mi-e silă să le… dezbârnez, etc, etc. Și apoi e romanul meu. Constat că mi-a mai scăzut pasiunea pentru el, așa pățesc mai totdeauna. În fine, om vide!
Din scrisoarea lui Ștefan cel Mare către principii Europei după ce a înfrânt pe turci la Podu Înalt: „…Auzind și văzând noi acestea am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre; pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. ”
Auzită: Se știe, viața-i scurtă! Dacă nu putem s-o facem lungă, măcar s-o facem lată.
Pun ceapa. Am făcut stratul și acum mă hodinesc. Ce vreți, vârsta! Așa că de-abia acum înțeleg cele trei viteze ale moldoveanului: încet, încetișor și pi loc.
Mă privesc în oglindă: am privirea luminoasă în continuare. „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o”, cum strigă plin de nădejdi Apostolul Ioan. Măcar se va vorbi despre mine ca despre animăluțe pe cale de dispariție, ca despre antilopa Saiga, de pildă, ca despre zimbru sau gâsca cu gât roșu. Iar din nurca europeană n-au rămas decât vreo mie de exemplare, spun specialiștii. Ca să nu mai vorbesc de balaurul dobrogean, care-i stârpit rău.
Așa se întâmplă! Totuși e câteodată aspră și uneori tristă viața asta ca o ață. Mai pe șleau zis, a sosit bătrânețea și simt că au venit vremurile grele. Căci suntem și noi pe cale de dispariție! Nu mai e mult, vine popa și gropatinul și lopatinul te halesc, cum spun băieții de băieți și mătușa Lionora, o babă chioară din sat de la mine. Viața te frânge ca pe-un pui de turturică care a căzut din cuib și mâine-poimâine îl va înghiți zăvodul vieții. Așa se întâmplă! Așadar, va ploua când va ploua în continuare, va ninge când va ninge, va lapovița când va lapovița, pe urmă se va preface în zloată. Iar când nu – nu. Wimbledonul va fi tot Wimbledon, numai Serena nu va mai fi, oricât s-a strofocat ea. Iar fetița cu origini indiene sau pakistaneze va fi tot în colțul ei: amarnic de serioasă, cu ochi mari, parcă vineți, și cu mânuța ridicată ținând strâns mingea:
-Ready?
-Ready.
Iar Lică, vecinul, va veni tot după scară, ca și acuma: „Când o aduc înapoi, nu te mai deranjez, a?” „Cum crezi”. Așa se întâmplă!
Dintr-un jurnal căruia am să-i fac loc într-o carte: Duminică, 22. 01. 2023. Dar iată-l pe celălalt Radu, tizul meu. Se grăbește, se grăbește către patima lui – crâșma! Îl văd de la fereastră. Lucrez la computer și de aici îl văd. A slăbit mult în ultimii ani și a îmbătrânit brusc. Și e tot mai rufos. Muncește „cu ziua” pe la oameni. De cele mai multe ori oamenii îi dau și de băut. În special de băut. Nu își bat capul că îi fac un rău. Așa a fost dintotdeauna – tradiție, bre! În definitiv, fiecare își alege soarta – spun oamenii. Bine, până la urmă soarta ne alege pe noi. Apoi mor tineri și… kaput! Seara, după ce a luat banii pe munca prestată, Radu se duce la una din crâșmele care au crescut în anii ăștia ca ciupercile după ploaie. Mihaela, vânzătoarea, fosta mea elevă, îi dă paharul cu mișcări smucite, nervoase. Și Maria mi-a povestit același lucru despre atitudinea Mihaelei față de Radu. Dar n-are ce face. E client? E client! Are bani? Are! La biserică se aude slujba în microfon. Ce tâmpenie și slujba asta în microfon! Așa e moda acum: slujba să se urle în microfon. Crește nivelul credinței sătenilor odată cu nivelul decibelilor? Dascălul e urmat de o serie de femei bisericoase. De multe ori se cântă fals.
În studenție. Ștergeam din memorie regiunea infernală a lumii. Căci ni se deschidea tot viitorul în față. Căci spune undeva Alejo Carpentier: Todo futuro es fabuloso. Căci… și căci… Dar de ce trebuie un „căci”? Era așa și gata! Acesta era sentimentul de frunte care ne anima. Fără să-l știm, fără să-l simțim, așa cum cățelul nu știe primăvara, dar o simte, mângâiat fiind de razele blânde ale soarelui. Stă în mijlocul curții (noi îi zicem ogrăzii) și e nedumerit: Oare ce mi se întâmplă?!
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
