TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Niște versuri populare, care… în fine:

-Ano, Ano, unde-ai fost

Fără treabă, fără rost?

-Am stat, maică, la fântână

De-am spălat la in și lână.

-Dar pe buze, maică, ce-ai?

-Or fi dude că mâncai.

-Dar pe-obraz cin te-a-nsemnat?

-Ăi țânțari de m-au mușcat.

-Da pe fustă ce-am văzut?

-Pe fragi, maică, am șezut.

Doamne, ce români talentați avem!

 

Într-adevăr, era greu să reziști la Stamați! Nu era zi lăsată de la Dumnezeu ca domnul Stamate, un tip cu glas răgușit și pantaloni lustruiți de atâta purtat, să nu-și „facă plinul” la BPR, adică Bodega Podu Roș, o crâșmă ordinară, aflată chiar lângă Pod. Venea seara acasă pe trei cărări și avea chef să discute cu mine, în special politică, dacă ceea ce credea el era politică și dacă, în general vorbind, se putea vorbi atunci, pe vremea ceaușistă, de politică. Mi-ar trebui pana lui nenea Iancu, ca să redau gândemele lui despre politică! Dimineața mă trezeam cu gând să învăț. Apartamentul Stamaților se arăta în toată splendoarea lui dimineața, când auzeam trăncănelile madamei Stamate și a nurorii ei, care trebăluiau la bucătărie și discutau. Și era apoi aburul acela venit de la bucătărie, din țevăria spartă! Parcă eram într-un thriller – The Fog. Nora era o muierușcă cu un capot ca și al soacră-sii și cu un batic legat la cap, cu un fel de coarne. Era cam bătută în cap, aderase la nu știu ce sectă religioasă și încerca să o atragă la acea sectă și pe madam Stamate, o tipă grasă și astmatică, cu un capot de culoare incertă. Bătrâna avea o față bătrâncioasă și puhavă, din mijlocul căreia nasul îi ieșea ca un plisc de papagal: „Noi rămânem ce-am fost – ortodocși”. Mai adăugați și mutra ei de grăsană, sânii revărsați, care tremurau la fiecare pas, precum și călcătura agale, târșâind papucii scâlciați – și aveți portretul respectivei. Știu că portretul familiei Stamate e cam celinian, dar, să fiu al dracului, așa era! Domnul și doamna Stamate aveau și doi fii. Unul, soțul nurorii de care v-am vorbit, lucra la CFS. Când venea acasă, dormea sau pleca nu se știe unde – probabil la crâșmă, ca și taică-său. Celălalt mai mic nu a trecut niciodată pe acasă cât timp am stat eu acolo. Era cică pictor. Madam Stamate îi păstra cu sfințenie desenele. Mi se mândrea cu ele. Erau toate nuduri, mă iniția madam Stamate în tainele artei fiului. Mie mi se păreau niște muieri de-a dreptul scabroase, crăcite, la limita obscenului și necuviinciosului. Sau, mă rog, oi fi fost eu nepriceput în tainele artei majore.

 

Iată cum se mai zice la planta cunoscută îndeobște sub numele de pojarniță: cinsteț, iarba-sfântului-Ioan, jale, jaleș, salvie sunătoare. Unii se mândresc cu nu știu ce echipă de fotbal românească. Eu mă mândresc în primul rând cu numiri ca cele de mai sus.

 

Din romanul la care scriu și care, iată, „m-a prins”: Eu, fiind de fel aproape de Iași, nu prea aveam nevoie de gazdă – făceam naveta. Și haideți să vă spun sincer: Naveta asta îți asigura, cel puțin mie, îmi dădea, un sentiment de libertate greu de exprimat în cuvinte. Mă simțeam mai împlinit, mai liber cu naveta. Și asta în pofida oboselii acumulate cu ea. Și în liceu făcusem naveta, cu colegii și colegele, cu „vikingii”, muncitorii de la Metalurgica sau Fibre Sintetice (unii ziceau Fete Sifilitice), care îndoiau barele de protecție de la autobuz, când se împingeau, cu țăranii cu „cociugele” cu cireșe și pere, cu chișlegărițele de la Holboca, cu funcționarele supărăcioase, cărora una-două le sărea țandără, cu profesoarele navetiste care tăceau mâlc, tescuite în mijlocul clasei muncitoare, cu… și cu…

 

Într-o bună zi eram eu planton pe holul companiei la Rădăuți (numărul unității nu vi-l spun, că e secret!), apăram Patria în varianta ei rădăuțeană, pe Sfântul Leontie de la Rădăuți și pe teriștii simpatrioți. Bine, erau și unii compatriohoți, doar atunci când ne furam unii altora ciorapii kaki și găuriți din dotare, precum și, uneori, bocancii colegului: pe ăia scâlciați cu alții noi și mai moi și fără cuie ieșite în talpă. Că-ți fugea talpa printre cuie, hâța-hâța, când te fugărea locotenentul la instrucție prin prundurile Suceviței. Ajungeai seara la unitate, gherțoii din marginea Rădăuților râdeau cu gura până la urechi la gardurile vilelor hâde, când vedeau cum ne aleargă locotenentul: transpirați și cu limba de-un cot. „Aha, așa le trebuie teriștilor. Să se învețe minte, mama lor!” Căci așa-i lumea! N-avem ce-i face! Iar seara, la unitate, talpa îți era numai o rană. Acuma, să spun drept, eu n-am avut probleme cu cuiele din tălpile bocancilor. Voi fi avut noroc de o pereche de bocanci ca lumea. Dar mi se făceau tălpile albe-albe, fără vinișoare de sânge, de parcă erau pui din ăia de la Gostat. Când am venit în permisie acasă și mi-am băgat picioarele în apă într-un lighean, mama a și tras un ropot de plâns când le-a văzut. Puteau să rivalizeze cu picioarele unui creștin tare în credință, care a mers pe jos la Sfântul Mormânt. Deci, cum spuneam, iese din birou plutonierul Grosu, care se ocupa cu tot felul de hârtii și documente, și, deci, și cu trebușoara asta, cu învoirile adică, și zice cu glasul său de stentor (era așa un grec vechi cu un glas de bubuiau ferestrele, triremele, tantiemele – Cum, nu știți nici ce-s alea triremele? Nici eu. E ceva cu trei). „Băi, cine-i ăla Părpăuță?” „Eu!”, fac de colo . „Mergi acasă”, îmi declară ritos Factotumul Permisiilor Grosu. Eram să cad jos de bucurie. Îmi zisese mama ceva-ceva într-o scrisoare, dar foarte aproximativ, sub rezerva „lanțului slăbiciunilor”: ăla să vorbească cu ăla, care să „ungă” pe ăla… Plus că eu credeam că mama voia să mă încurajeze (pe atunci nu erau telefonele astea „performante”, ca să vorbești una-două și ce mierte-fierte ai mâncat aseară la cină), așa că nici nu-mi puteam închipui un Crăciun și un An Nou acasă. La acasa mea, dacă vă puteți închipui!

 

Bărbatul este – zicea un consătean în copilăria mea – este o singură dată împărat: atunci când îi pune popa pirostriile pe cap. În rest, după părerea nevestei, e porc.

O snoavă a regretatului profesor și director Petru Olteanu: Cică două femei au stat la pușcărie șapte ani de zile. Și acolo au discutat și discutat vrute și nevrute. S-a întâmplat că cele două au fost eliberate odată. Iar la poarta închisorii una îi spune celeilalte:

-Să vii deseară pe la mine, că am să-ți spun ceva.

 

Eu, care n-am suportat niciodată zilele mele de naștere cu muzici, tămbălău, etc, sunt atenționat pe Facebook: E ziua de naștere a lui Cutare. Felicitați-l! Să i-o spună lu mutu!

 

Pe dealul dimpotrivă a apărut soarele, care se întinde-se întinde deja și în partea astalaltă. Acolo casele sunt deja luminate. S-au intins aceste case până spre vârful dealului. În copilăria mea nu erau. Mergeam pe aici cu mucoșii de sama mea și culegeam viorele, toporași, brebenei. Cu ciuboțica cucului se încheia deja primăvara. Aici nu erau ghiocei, tocmai la Odaie, pe dealul celălalt. Și via lui A.! Graurii cântă-câsâie-șuieră în vârful salciei noastre, care e încă o dată cât casa. O să mergem undeva, încă nu ne-am hotărât unde. E puțin cam vânt. Și îmi vine să zic ca Arghezi: De ce-aș fi trist?

Santa Cruz del Islote, aflată în apropierea coastei Columbiei, este considerată cea mai dens populată insulă din lume. Un localnic a spus în glumă că oamenii trăiesc atât de aproape unii de ceilalți încât cu toții visează noaptea același vis.

Era pe vremea comunistă neapărat în presă un titlu cam așa: Din lumea capitalului. Toate erau cu „de” acolo: deficit, devalorizare, depreciere, deziluzie și, bineînțeles, demagogie.

Neoproverbe: Nu prișiș bacșim. Cine sapă groapa altuia, departe ajunge. Prost să fii, noroc să ai. Lume ră, domle! Oameni suntem!

Metaforită acută: Suceava – vechea cetate de Scaun, Sulina – orașul de la gurile Dunării, Timișoara – orașul de pe Bega, Reșița – orașul de pe Bârzava (?), Cluj – orașul de la poalele Feleacului, Tulcea – orașul de la porțile Deltei, Otopeni – cea mai mare poartă aeriană a țării, etc, etc.

NOSTIM: Adjectiv care poate înlocui cu succes pe „frumos”. De pildă, rochiță nostimă, zâmbet nostim, copil nostim sau cepuță (sau ce puță) nostimă!

Dintr-un text la care scriu cu fervoare acum: Ajungeam la redacția „Timpul”. Au fost mai multe sedii în anii aceia nebuni. Dar are rost acum să le descriu? Redacția s-a tot mutat după cât ne țineau banii. O redacție trecătoare pentru Timpul trecător! Și după voința celor de la Primărie. Un sediu care mi-a rămas în suflet a fost acela din Copou, de lângă părculețul zis de studenți „La Balenă”. Este o fântână arteziană acolo, conturând o balenă din piatră, unde se pupau de zor-nevoie studenții cu studentele – și acum, și atunci, și acum cincizeci de ani și mai bine. Și eu m-am pupat acolo cu Maria în vremea studenției! Ne pupam până ni se strepezeu dinții și ne ardeau buzele. Cum spune Marele Nichita: „Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri/ şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum/ ar ignora existenţa pâinii pe lume.” Sau te pomenești că acum se pupă studenții cu studenții și studentele cu studentele!

Trec pe lângă un tinerel – nu mă salută, cum o făcea altădată. M-am enervat. Dar pe urmă mi-am amintit – taică-său a murit acum vreo lună. Pentru el nimic nu e „bun, bună”.

Am fost cu Maria să o ajut la dusul pomenilor. Biserica e la doi pași. O dezavantajată din punct de vedere cultural (a se citi proastă) îmi zice la intrare: „Intrați ,nu vă fie frică!” Îmi venea să-i trag o înjurătură. Dar nici nu m-am uitat la ea. Căci domnii sunt domni și-n pielea goală – vorba ceea.

 

Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…