Oamenilor le este greu să fie fericiți pentru că văd trecutul mai frumos decât este, prezentul mai rău decât este și viitorul mai dificil decât va fi. – Marcel Pagnol
Fusesem coleg cu D.P. în școlile prin care am trecut. Nu prea l-am suportat. Era o fire… năbădăioasă. Mai ales în adolescență. Ceea ce era oarecum explicabil la vârsta aceea. Apoi însă… Nici el pe mine nu mă suporta. Sau, mai degrabă, nici nu mă lua în seamă. Iar asta mă enerva – faptul că nu lua în seamă pe cei din jurul său. Și umbla ca un câine în rut după gagici. El și alt coleg. Puteau să se ia la brațetă! Pot să povestesc fapte concrete despre ei. Dar ce rost are?! Mi-e prea silă! Și apoi… tempi passati! Ceva îmi spune că făcea cu mulți așa. Intenționat! Acesta era felul lui. Infect stil de a fi! Nu se „vedea” decât pe el. Iar în privința scrisului la revistă… mai bine nu vorbesc. Era departe de ceea ce s-ar fi vrut. Și apoi amantlâcurile cu tot soiul de gagici năuce, cum spuneam. Decembrie 89 a fost prilej pentru el de gagicăreli. Sau va fi fost așa și înainte? Dar mai bine tac. Oare să vorbească invidia din mine? Poate va fi fost poet mai bun. Nu știu, nu am căderea să judec. Îmi spunea cineva (nu mai țin minte cine) că volumul lui de poezie este primul și ultimul. Adică cu acel volum și-a epuizat toate resursele poeticești. Am volumul pe acasă pe undeva: să-l caut și să-l recitesc. Să văd. Probabil așa a fost: Nu știu să mai fi publicat altul. În rest totul e previzibil în privința lui: a făcut o măruntă carieră în învățământul superior, autoelogiu cât încape pe la CUI, berică la mese pătate, între colegi sau cu neica-nimeni, ca și stimă de sine insuportabilă, ceva universitare șuie la pat… dar gata – tac mă cheamă. Și totuși încă ceva. Oare și alte orașe universitare să aibă asemenea lepre? D.S. îl probozea pe D.P. Nu-l suporta. Ca și mine, de altfel. E posibil să fi fost și invidia scriitoricească la mijloc. Atât de… gonflabilă. Încerc să mă feresc de pizma asta lipsită de sens. Nu, nu cred că am avut-o vreodată. Și totuși – e un ticălos și un prost. Prostul proștilor, cum zicea Eugen Ionescu. Dar aceștia sunt fericiți în felul lor: ei nu se îndoiesc niciodată de ei înșiși. Căci prostia e inflexibilă, sigură pe ea, nu cunoaște îndoiala. Mda, îndoiala e semnul intelectualului adevărat.
Ora 2.44. ies pe afară. Se aude doar un câine în sat. După deal, la „bloace”, cum zicea o țigancă, parcă se aud mai multe lătrături. În rest lumini muribunde într-un început de ceață londoneză. Zgribulit, hai în casă! Maria a pregătit pomeni – mâine merge la biserică. I-am promis că nu mă bag în dulciuri. Deși… mă tentează. Cică dacă dai mâine, te pomenește popa pe tine și tot neamul tău tot anul. Maria e catolică (au fost trecuți cu forța pe vremea comunistă la greco-catolici, ei însă erau catolici) dar cu anii, aici și cu mine, s-a dat pe brazda ortodoxă. În fine, pentru noi nu prea contează. Observ că și preotul de aici e deschis. Să dai de pomană pentru cei trecuți din lumea aceasta se poate la orice biserică.
Când a început războiul și era debandadă în țară, tata a fugit de la școala din Făgăraș. S-a luat cu un grup de nouă oameni (lipsea „și cu sergentul zece”), colegi de școală, dar și alți fugiți de pe front, și haida-haida spre casă. Pe jos. Într-un loc, pe la Bârlad, au stat îngrămădiți într-un closet o noapte. Pe deasupra treceau gloanțele: fiuuu! Dăduse și-o ploaie ca aceea, de ziceai că și Dumnezeu se mâniase și voia să-i piardă. Și într-un loc le-a ieșit înainte un neamț, un nemțălău mare de ziceai că nu se mai termină, cu coșuri pe față, abia ieșit din adolescență, dar, se vede treaba, hitlerjungend cât încape. Că în prima tinerețe ești și tare prost, zicea tata: Halt! Halt! cu mâna în sus. Și arată prin semne că mai încolo nu e voie. Și s-au întors băieții. Dar pe urmă au luat-o pe lângă drum, au înconjurat și… dă-i să meargă! Unul mai al dracului dintre ei a dat pe urmă să-l împuște pe puiul de neamț, că îl vedeau în urmă, la crucea aceea de drumuri. Dar altul din grupul lor a zis: „Lasă-l, măi, că are și el o mamă!” Și l-au lăsat.
Un banc vechi (eu nu știu decât vechi), dar bun. Cică Prunariu, cosmonautul, este primit de Ceaușescu, care-i spune:
-Măi, Prunariule, drept să-ți spun, nu mi-a plăcut de tine. Din imaginile alea se vede cum tu erai mereu în spatele rușilor. Trebuia să te bagi mai în față.
-Știți, tovarășe Secretar General, este și legea asta a gravitației…
Merge Ceaușescu acasă și o întreabă pe tovarășa lui de viață:
-Măi, Lenuța, am dat eu vreo lege a gravitației?
-Dragă, tu ești cu legile. Eu-s cu ștința.
Mi-e silă când văd fotbaliștii ăștia, trântindu-se pe jos, rostogolindu-se și simulând că sunt loviți. Pe urmă, dacă obțin decizia favorabilă a arbitrului, se ridică, frate, una-două, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Parcă erau și înainte din ăștia, dar acum e o adevărată epidemie – toți. Zici că învață să simuleze încă de pe când era țânc, încă înainte de a învăța regulile jocului. Și asta nu numai la noi, pare că ai noștri iau lecții de la englezi sau de la italieni. Iar publicul fluieră copios și mincinos la pseudo-zvârcolirile fotbalistului simulant. Minciună peste minciună. Asta-i, după mine, adevărata boală a secolului – minciuna! Mergi la stadion ca să te scalzi în minciună și să înveți cum să tragi minciuni a doua zi nevestei sau șefului.
În universul traducerii soarele nu apune niciodată. Nu mi-am dat seama de la început, dar azi pot spune că traducerea m-a făcut fericit. E ca o dragoste care nu moare.
Teii de la biserică parcă îmi dau vigoare. Simțeam asta încă din copilărie. Teii îmi făceau și îmi fac viața mai ușoară, mai lesnicioasă, necuprinsă de greutăți. Erau… sfâșietor de banali: șapte plus doi! Chiar și atunci, când viața nu a fost ceea ce mi-aș fi dorit, teii rămâneau acolo. Dar nu, nu! Nu rămâneau, ci urcau în cer, ca niște zepeline verzi, mirifice. Și toamna, și iarna, și în amurgurile palide de primăvară, cu mirosul lor dulceag și parcă amărui de colb și de iasomie, plutind în aer. Și apoi serile, cu ferestrele luminate și chemările mamelor să vină toată familia la masă în zgomotele pașnice ale serii, ei își freamătă frunzele, vorovind: Haideți! Mergeți mai repede! Iar mașinile, mici cărăbuși bâzâitori, vin zgribulite spre casă și trec pe sub tei. Cărăbușii-cărăbuși vin în tei la vremea lor: când le vine timpul să se împerecheze – zboară-zboară, mânați de acel instinct van, care, cum spune Poetul, se „abate și la păsări de vreo două ori pe an”. Și lăstunii care zboară de-a lungul drumului, pe lângă ei, apoi dau ocol deasupra lor, după care zboară nu se știe unde, lăsând în urmă cerul mare și gol. Și turlele bisericii ce par că alunecă sub cerul de sineală! Și casele părăsite ale oamenilor plecați la muncă în Italia, Spania sau în alte colțuri ale lumii. Și teii singuratici, cei șapte și încă doi, legănându-se încet, iar picurii de ploaie cad ca niște nestemate de pe frunzele lor: pic-pic! (dintr-un articol la care scriu și tot scriu, de vreo trei săpt.)
Un popor ușuratic, scânteietor câteodată, surprinzător în orice caz, pe care nimeni nu poate să se sprijine (asta e bine uneori), părând apatic azi, iar mâine avântat pe baricade, mereu egal cu sine în zvârcolirile sale uluitoare – poporul român.
Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
