TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Un material pe care Domnul Cristache de la Gazeta Dâmboviței îl alcătuiește săptămânal din articolașele mele de pe Facebook… Vă spun sincer, când nu am chef să scriu pe Facebook, îmi amintesc că Domnul Cristache trebuie să facă un material pe baza acestor articolașe. Na, atunci mă apuc și scriu pe Facebook!

 

Sfântul Augustin: „Există măcar o urmă de frumusețe (vestigiae) în orice lucru.” Măcar și pentru vorba asta Augustin merita să fie sfânt.

 

Din presa de odinioară: „Populația RSR numără în prezent 23 milioane de locuitori. Această cifră a fost atinsă în ziua de 3 decembrie la ora 0, 01 prin nașterea la București a fetiței Elena Năstase, cel de-al patrulea copil al părinților Constanța și Alexandru Năstase, muncitor la IPRS Băneasa.” Și acuma țineți-vă bine: „Sporirea continuă a populației țării este rezultatul politicii demografice promovate cu consecvență de partidul și statul nostru, îndeosebi după Congresul al IX-lea al PCR. Rezultatele obținute în domeniul demografic ilustrează grija permanentă pe care bla-bla-bla….”

 

Afară plouă. Mocănește. Dealul e acoperit cam jumătate de ceață. Crucea de pe deal nu se vede. Să fiu sincer – asta mă bucură. Au crezut unii că dacă ridică o cruce pe deal, ba o mai și luminează electric ca la Disneyland, crește nivelul de credință al oamenilor. Nu crește. Se aburcă doar infatuarea unora și indiferența celor mai mulți. Da, și prostia generală. În fine, cred că astăzi nu e bine să scriu – sunt nervos, fără chef. Am idei, dar în rău. Cum zice mama de unul cu nervi: Dacă-l atingi, zici că-i căptușit cu bube.

 

Un reportaj de doi bani de pe vremea aia:

-Cum faceți de este pâinea așa gustoasă?

-Să știți că noi facem totul cu pasiune.

-A fost greu?

-A fost greu, dar să știți că a fost și ușor.

Ptiu!

 

O vorbă de-a mamei: Să nu-mi uit vorba. Ar merita să fie un titlu. O să mă mai gândesc la asta.

Îmi notam într-un caiet de cu zeci de ani în urmă: Morală fac doar cei care n-au prilejul să păcătuiască. La baza ei nu stă decât invidia. M.N. , profesorul nostru de filosofie din liceu, era tare intransigent. Și Lala, colega mea de clasă și prietena mea, judeca cu mintea ei de adolescentă radicală: E intransigent că îi pare rău că n-a ocupat un post în învățământul superior (ne-a vorbit de mai multe ori de asta, cum i-a ocupat postul un altul – de unde trăgeam concluzia că era frustrat) Dar să fi fost acolo?! S-ar mai fi dat „mare”?

 

Când era mic, iar Vlăduț al nostru era crescut de mama (că noi „serveam” patria în învățământ la dracu-n praznic) se scoală el într-o noapte și o întrebă pe mama, adică pe bunică-sa: „Unde-i mama?” „Care mama?” îl întreabă nedumerită bunică-sa. „Mama-mama, era lângă mine!” „Nu-i mama, ai visat”. „Nu, nu! Vreau pe mama. Mama a fost aici”. Vă spun sincer, nu prea obișnuiesc eu, dar atunci am plâns când am auzit.

Când tata, nenea Mihai și nenea Jorjică (Gheorghe) erau în război, tanti T., sora lor, s-a dat în stambă cu cine a apucat, fără alegere. S-a culcat cu soldați români, nemți și cu ruși după aceea. Când au venit din război, cum vă zic, frații au alungat-o de acasă – le făcuse neamul de râs. A stat câțiva ani mătușa T. într-un bordei cu o țigancă, una Irina. Nenea Petrache, soțul ei, a venit din război prin 48-49. A fost prizonier de război. Povestea că a muncit în mine la Cercul Polar, a mâncat acolo numai „cartoafe cierte” și a cântat cântece patriotice pe rusește fără ca el să cunoască o boabă din limba rușilor. Fredona și el: Ăăăă! Când povestea, râdea singur. Când nenea Petrache a venit acasă a mers la frații Tincăi și s-a rugat: „Hai, măi băieți, iertați-o pe T. că eu am iertat-o”. Și au iertat-o. Iertați-mă, la final mi-am dat seama că am mai scris chestia asta. Dar două bătăi nu strică, d-apoi…

 

Citesc Paul Kuusberg, O zi neobișnuită, carte apărută în anul cutremurului cel mare. Colecția Globus a editurii Univers, colecție f. citită pe atunci. Sunt avertizat pe copertă că autorul are „aceeași problematică vie, contemporană”. Am luat cartea de la anticariat. Am crezut că… Dezamăgitoare. Pe coperta a doua citesc că Kuusberg era secretar al Uniunii Scriitorilor din Estonia. Aha!

 

În ziar zice că la ora asta (după 4) plouă. Nici pomeneală! Citesc în ziar că a murit Șora. Dumnezeu să-l ierte! Părea veșnic. Chiar este! Cândva i-am luat interviu, eram cu Viorel Ilișoi. O băbuță din vecini deschidea ușa și-l întreba: „Ești bine?” „Bine, bine!” răspundea el jenat față de noi.

 

O adaptare la versul popular: Cu cât cânt, atâta sunt: Cu cât scriu, atâta sunt. În fine, se poate și vițăvercea (oarecum!): Cu cât știu, atâta scriu. Da, un titlu: CU CÂT SCRIU, ATÂTA SUNT!

 

Discuție între vecine:

-Ce mai faci, vecină?

-D-apoi ce să fac…

-Ai terminat treburile?

-Da ce acuma? Când a trage teleanca.

 

O turcoaică din Dobrogea: „Pentru o tavă de sarailii este nevoie de 7 linguri de ulei, 7 linguri de iaurt, 1 ou, făină cât cuprinde, sare, un vârf de cuțit, și zahăr vanilat.” Toate ca toate, dar eu nu înțeleg de ce trebuie să pui și un vârf de cuțit.

 

Îmi spune mama cum era înainte la priveghi. Se jucau diverse jocuri, cum era „leoaca-ntoarsă”. Oamenii de la priveghi, noaptea, se apucau de brâu și în cerc se învârteau în jurul mortului. La un moment dat șeful jocului striga: Leoaca-ntoarsă! Și toți se întorceau brusc. Unii se întâmpla că nu erau atenți și atunci cădeau peste mort. Și râsete.

Să scrii până ce simți cum creionul se deșteaptă cântând! Și înfrunzește, dă lăstari! Daaa!

O snoavă pe care o știu de la mama, pe care ea o știe de la tatăl ei, bunicul meu… Cică pe unul îl duceau la spânzurătoare. Dar el zicea:

-Ferească Dumnezău de mai rău!

-Cum, măi, tâmpitule! Te spânzură și tu zici „ferească Dumnezău de mai rău”?

-Da, dar am văzut cum pe unul, înainte de a-l spânzura, îl jupuiau de piele.

Îmi dă telefon directoarea de la Școala „D.D. Pătrășcanu” Tomești: „Sunteți invitat la școala noastră să ne vorbiți, cadrelor și copiilor, despre activitatea dumneavoastră ca prozator, continuator al celui care dă numele școlii noastre – D.D. Pătrășcanu”. „De bună seamă, o să vin”. Nu pun bine receptorul jos, că sună iar: „Aici Primarul! Vă invităm să poftiți la Primărie să ridicați premiul „D.D: Pătrășcanu” pe care-l meritați cu prisosință. Ziua și ora, când doriți, o stabiliți cu secretara mea”. „Mulțumesc!” bâlbâi eu siderat. Apoi iarăși telefonul: „Suntem de la filiala Băncii Transilvania din Tomești. Vă invităm la noi ca să ridicați premiul consistent în bani pentru prodigioasa dumneavoastră activitate scriitoricească….”

Și atunci… și atunci, când număram banii, m-am trezit…

 

Nu cunosc decât vag limba spaniolă. Dar cât îmi place rezonanța ei: Gracias pueblo! Rioplantense por comportar esa hermosa melodia. Que lindo, que grandes! (sper că am scris corect).

Am uitat: poate chiar eu am zis sau am gândit, mi-a citit sau poate mi-a spus cineva. Nu știu, dar țin minte că era cineva care vorbea de ceva sau despre careva… Nu mai știu. Dar țin minte că… am uitat, na!

 

„Rămâi veșnic prin scrierile tale”, îmi zice prietena Angela S., care e o mărinimoasă. Mda, veșnic rimează cu sfeșnic. Rămân ca un sfeșnic coclit, într-o bisericuță dărăpănată de țară, ca o lumânărică ieftină funerară de 9, 59 roni. În fine, glumesc.

 

Când a venit Mihăiță din Franța, i-am spus că mă enervează ăștia care vin la biserică și-și parchează mașinile (unii) drept în poarta noastră. Mihăiță a pus pe poartă un afiș cu „Parcatul interzis!” Acum șmecherii vin la biserică (cu bătrânii lor, ei nu „servesc” slujba, stau în mașină) și-și parchează mașinile în poarta vecinei noastre, tanti Virginica, care-i plecată în Italia, la copii. Să vedem ce-o fi când o să vină acasă.

 

Ies afară (pe la 19). Luminile mașinilor pe stradă. Înainte erau tineri, băieți și fete, râsete, strigăte. Acum doar mașini. Și un huruit pe cer – un avion. Probabil vine de la Bucale. Se pregătește să aterizeze. Trei lumini roșii și una verde. Habar n-am ce rost au. Mă dezamăgește romanul lui Vișniec, Un secol de ceață. Mda, e cam în ceață. Probabil cineva i-a plătit din greu ca să apară. Apropo de asta: Am vorbit azi cu Maria. Cică, zice ea, nu mai scoți nici o carte? Unde? îi răspund. La Polirom? Dacă ai ști cât costă, nu ai mai întreba.

 

Dintr-o proză în lucru: Tata spunea că de aici, de la Tomești, în diminețile limpezi de vară se poate vedea și coama zimțuită a Ceahlăului. Nici Ceahlăul nu l-am văzut. Dar i-am spus tatei care de-abia m-a ridicat gâfâind pe umeri, că de pe atunci fuma două pachete de „mărășești” pe zi, să văd vreun vârf din Ceahlău: „Îl vezi? Îl vezi?” m-a întrebat tata aproape fericit, dornic să-mi împărtășească din bucuria lui. „Parcă-l zăresc!”, am zis mințind. Cu mintea mea de copil am judecat și am ajuns la concluzia că nu trebuia să-l supăr pe tata. Că și așa avea destule necazuri: făcuse tot războiul: și-n Rusia, apoi până-n Tatra, apoi cu colhozul, cu cele trei hectare luate, cu șirul de popi care s-au perindat pe la biserica noastră. De aceea am spus cu juma de gură: „Parcă-l zăresc!” Așa l-am făcut pe tata fericit. A fost una din puținele dăți când l-am văzut fericit.

Sadoveanu scrie că Nicoară Potcoavă și tovarășii săi, pe cai, scoborau dealul Păunului. Deci pe la 1600. Ar fi trebuit să coboare prin Tomești. Dar Maestrul nu scrie nimic de Tomești, Nicoară și ai săi au trecut pe aici printr-o pădure. Atât! Ce dracu, era sat fără câini? Sau satul încă nu exista pe atunci? Iar dacă Sadoveanu nu știe – apoi cine? Exista însă un Tomești, un sat al lui Toma, am citit în documente, probabil fondatorul satului a fost un Toma și neamul lui, dar pe șes, pe Bahlui. Acesta a fost, ca să zic așa, Ur-Tomeștiul (mă dau și eu dăștept, ca Goethe, ca să arăt că am blacheuri la g(o)ethe…)

 

Am un văr, care a fost inginer, acum are vreo 90 de ani, care-mi trimite an de an de Crăciun felicitare. Și începe: Fie ca Nașterea Domnului… Când citesc acest „Fie ca…” mă apucă pandaliile! Dar, na! omul e bine intenționat. Așa că fie ca să citiți cu plăcere acest texticuleț.

 

Numai oamenii inculţi și mujicii nu mă adulează cu „maestre”. Să fie clar! Nea Tilică tinichigiul îmi zice din lipsă de respect „şefu”, cu toate că eu îi zic „maistre”. Păi, ce! am şefit cu mă-sa? Cine se crede el! Cînd mă duc la scriitori, nevastă-mea îmi zice: „Vezi să nu te umfli iar în pene, nu te cucuruţa (așa zice ea și ardelenii ei!), nu te enerva”. Dar despre ce umflat în pene poate fi vorba? Despre ce cucuruţat leorbăieşte? Păi, toţi scriitorii se dau la o parte din calea domniei mele şi se fac că nu mă văd. De aia, că-s măiastru de maestru! Na! Cum spun: Sînt eu modest şi la locul meu, dar trebuie că se află oareşicît geniu în făptura mea. Şi mărturisesc cu mâna pe inimă: nu pizmuiesc pe nimeni pentru aceasta. Sunt maestru şi pace bună. Şi, în modestia mea infinită, nemaiîntîlnită, nu născocesc niciodată vreun mijloc ce duce la progresul evident al meşteşugului scriitoricesc, fără să-l aduc îndată la cunoştinţa tuturor. Aceasta pentru că am în mine dorinţa acerbă ca întreaga gloată scriitoricească, toţi puţoii scribalăi, să scrie la fel de bine ca mine şi să ajungă şi ei maeştri. Ceea ce fără îndoială vor şi face, cînd vor avea încredere în ei ca şi mine. Şi dacă vor avea talent cu T mare… Dar slabă nădejde, ăsta-i adevărul în ceea ce-i priveşte. Pe cînd euuu…

Marcus Aurelius: „Fiecare lucru, un cal, vița-de-vie, există pentru ceva. De ce te miri? Și Helios va spune: „Exist pentru ceva”, la fel și alți zei. Tu, așadar, pentru ce exiști? Pentru a te desfăta? Vezi dacă poți suporta acest gând.”

Așadar, și bărbații pot fi mame.  S-a dus dracului și principala înjurătură a românilor.

Am un cățel de plastic (sau poate e lup cenușiu?!) pe care-l țin afară, pe pervaz, la fereastră. Acum (ora 21, 54) afară a început să plouă destul de tare. Am adus cățelul în casă. După cum vedeți, m-am țicnit. Dar eu strig din toate puterile: Trăiască Frontul de Eliberare al Cățeilor de Plastic și Revoluția lor din Decembrie. Libertate pentru toți Cățeii din Plastic. Locul lor nu este pe pervaz, sub ploi și ninsori. Adulți, să vă fie rușine! Nu ați reușit să eliberați omul, măcar eliberați Cățeii din Plastic. Singura soluție/ încă o Revoluție, de data aceasta canină și plastiformă: eliberați Cățeii din Plastic. Avem dreptul la demnitate, să nu ne întoarcem la sclavia Cățeilor Plastiformi!

Am făcut armata la grăniceri: la Rădăuți, apoi în frontieră (tata mi-a pus o pilă la un lent-colonel care a venit să cumpere vin în sat la noi) la Golăiești și apoi la unitatea de grăniceri din Copoul Iașilor. Am și scris un text pe chestia asta care a apărut în cartea Note și memorii în nuanțe kaki, de Ionel Bostan (coordonator). Iată un fragment: Stau crăcit de veghe la hotar, rectific, la frontiera de stat, lângă fâșia arată, pitit sub niște tufe de boz. Cu blestemata de centură scoasă, cu bumbii de la veston descheiați, cu mâinile sub cap și aproape adormit. În aerul dogoritor pâlpâie fericite miliardele de gâze. De ce fericite? Păi, ele nu fac armata. Este interzis prin legile ambelor țări să treci frontiera româno-sovietică. Pedepse drastice ne așteaptă dacă încălcăm legile. Asta pe oameni. Pe alte viețuitoare nu. Nici insectele, nici păsările nu intră sub jurisdicția acestor legi și, deci, nu sunt pasibile de pedeapsă. Bondarii, de pildă, nu cunosc , ticăloșii, linia de frontieră și trec nestingheriți fâșia arată. Dar Tovarășul Bodnăraș, deși este bondar internaționalist din naștere, nu trece frontiera decât cu pașaport. Însă bondarii români și bondarii sovietici se împrietenesc pe loc. Ba se întâlnesc și fac amor în draci. O mulțime de bondărei cu naționalitate incertă se nasc în urma acestor partide de amor.

N-am mai ascultat știrile de câteva luni de zile. Și vă spun sincer: Acest exercițiu de curățare a spiritului este mai eficient decât orice exercițiu de yoga.

Eminescu: „Insulele se înălțau cu scorburi de tămîie și cu prund de ambră. ” Ce să mai comentez? Câtă visătorie!

 

Pe vremea studenției, în anul întâi, mă întâlnesc pe stradă cu Radu, tizul meu, cu care făcusem armata la Rădăuți. Îmi zice că se plictisește singur la gazdă: Nu vreau să vin și eu? Eu nu prea aveam nevoie: Tomeștiul e aproape de Iași, făceam naveta. Și n-aveți idee ce sentiment de libertate îți dă naveta. Iar în tinerețe, mai ales, libertatea e ca o patlagină pe rană. Sigur, vor spune unii, dar e obositoare naveta. Așa e, dar libertatea… (mă opresc aici, fiindcă acum îmi dau seama: e un bun început ca să scriu niște amintiri). În fine, totuși să continui. Dar, bineînțeles, am mers la gazdă cu el. Gazda era o țățîcă pe nume Paraschiva C. . Radu i-a luat buletinul să meargă la Miliție, ca să fim în ordine. Când vine Radu îmi zice: „Băi, știi unde e născută baba? (că așa îi spuneam – „baba”, așa ni se părea nouă pe vremea aceea): la Montreal. Părinții ei emigraseră înainte de război în Canada și acolo s-a născut „baba”. Avea o fată cercetător științific la Institutul Philipide parcă și un băiat arhitect, profesorul soră-mii. Multe clădiri importante din Iași erau proiectate de el. Venea câteodată pe la mă-sa și îi spunea lui Radu care fuma: „Nu-i bine, domnule Pârvu, să fumați”, că nu știu ce. Radu intra nervos în casă și-mi spunea: „Ce-l interesează pe prostanul ăsta ce fac eu!” Râdeam.

 

O scenă petrecută pe vremuri (dar atât de actuală) între politicianul liberal Ionel Brătianu și poetul Ion Minulescu. „Vizirul”, cum era cunoscut Brătianu, îi propune poetului să se înscrie în partidul liberal. Minulescu i-a răspuns: „Nu sunt chiar atât de lichea” și a sărit din trăsura în care se afla alături de Brătianu.

 

Prietenul Adrian mi-a dat cu împrumut trei cărți pe care mă apuc să le citesc. Una e semnată de Flori Bălănescu, Paul Goma. Conștiință istorică și conștiință literară. E apărută la editura Corint, carte din 2022. Are 636 de pagini. Îmi fac curaj cu următorul motto, o discuție a unui ziarist cu un basarabean:

-Îți plac rușii?

-Da.

-Îți plac românii?

-Nu

-De ce?

-Fiindcă l-au bătut pe tata cu rigla la școală în 1937.

-Și unde-i tatăl Dumitale acum?

-Ehei, nu-i.

-Da unde-i?

-L-au împușcat rușii în 1940.

 

Soarele e printre nori. Dar gardul e luminat. Și casele. Aud clopotele la biserică. Un cârnat de mașini pe drum – tinerii și-au adus mamele sau bunicile la biserică. Ei – nu servesc, stau în mașină și bat plictisiți darabana pe volan. Mă rog, nici eu nu-s mai breaz. Al doilea nes pe ziua de azi. Parcă-s nebun, frate! Tot așa până la victoria finală! Am locul asigurat pe dealul din față: lângă tata.

Aștept să se trezească Mihăiță, a venit pe la 4 astă noapte, eu piguleam la computer. Probabil a fost cu prietenașii. Aș merge în oraș cu Maria și Mihăiță. Să văd dacă au chef și timp. Și să mănânc un cremșmit. O mai fi? Îmi amintesc de un film cu Spencer Tracy. Merge el, bătrân fiind, la o cofetărie din astea, moderne. O domnișorică tânără, zâmbitoare. Dar prăjitură din aia aveți? zice Spencer (din tinerețea lui). Nu. Dar din aia? Nu. Dar din aia o mai fi? Nici din aia. Atunci dați ce aveți. I se aduce prăjitura modernă. Mănâncă el cu o mutră nemulțumită. Apoi: Dar e bună!

 

Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…