TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

M-am întâlnit cu un fost coleg și prieten din tinerețe. Și el îmi spune la telefon: 

-Nu știu dacă ai să mă mai recunoști!

-Eh! Nu știi ce zice Creangă: Bărbatul trebuie să fie oleacă mai frumos decât dracu.

 

„Destinul nu-i molipsitor” – scria Petru Manoliu, scriitorul botoșănean rudă cu Nica, soția vărului meu. Tot el: „Unde sunt țărani, acolo sunt și anotimpurile.”Și tot el scria in 14 August 1975: „În ziua de 12 August 1975 au trecut peste castelul de la Mogoșoaia șiruri nesfârșite de cocori. Pluteau nostalgic, dela nord spre sud, vâslind lent, greoi, de parcă se smulgeau anevoie din depărtarea de unde veneau. – Asta înseamnă – spunea lumea pe aici – că ne așteaptă o iarnă năprasnică și seacă”. Caietele lui (trei, dar unul este aproape gol) sunt acum în posesia mea. Nica a murit de ceva vreme. Am sentimentul unei datorii în privința lor.

 

Uraaa! Mi-am găsit cutiuța cu balsamul de rostopască. Maria e convinsă că Doamna Rostopască are niște virtuți… inglantonice. Așa ziceam în copilărie când voiam să exprimăm inefabilul. Să ung cu rostopască umflăturile roșii care mi-au apărut la subsuori. Am încredere în Doamna cu pricina. Îmi place cuvântul: ROSTOPASCĂ! Mă uit pe Net să văd cum arată. Aaa, o știu, crește pe lângă gard, o „botează” câinii toată ziua.

 

Ora 3. Nesul (fără de el nu se poate) și mă apuc să scriu în continuare despre transferul meu de cu ani în urmă. I-am găsit și titlu. E dintr-o scenetă veche cu Tomiță Caragiu: Foaie verde drum de fier mi te paște un transfer. L-am blocat pe X după cum m-au sfătuit unii friends. Le mulțumesc!

 

… va trece aceasta ca fumul de pe pământ. Ca floarea a înflorit, ca iarba s-a tăiat, cu pânză se înfășoară, cu pământ se acoperă. – Eminescu, Strigoii

 

Marți dimineață. Rutina aproape zilnică. Ceaiul cu halvaua, care-mi place mie încă din copilărie. Scot tomberoanele cu gunoi, duc și punga cu gunoi pe care mi-a pregătit-o Maria.

Ce-i mai important: să scriu. Să deschid computerul să văd la ce m-am oprit aseară. De scris nu mă plictisesc niciodată. Oi fi vreun scribălău? Întrebare retorică, fără nici un rost. Trec mașinile grăbite. Ninge lenevos. Totuși, spre poartă asfaltul s-a acoperit cu alb. E plăcut. Azi am dispoziție să scriu. Problema e ce anume. Mă doare spatele, merg de parcă aș avea un coș cu ouă. Și mi-am amintit la Policlinică. La o ușă erau bolnavii care aveau nevralgii. Povesteau oamenii cum i-a prins durerea când se aplecau, când mergeau la WC, etc. Și râdeau de se stricau. Lângă ei era oncologia. Aici bolnavii tăceau. Nu mai era de râs. Groaznic. Singur cu moartea – iată un titlu. Întotdeauna ești singur cu moartea. Înțelegerea celorlalți, ajutorul – fățării! Atunci îți dai seama!

 

Când mă gândesc la Revoluția din Decembrie, îmi spun: Ce popor ușuratic, scânteietor, în orice caz surprinzător, pe care nimeni nu poate să se sprijine, părând apatic azi, iar mâine avântat pe baricade, mereu egal cu sine în toate zvârcolirile sale uluitoare, strălucitoare câteodată. „Ai văzut – îmi spunea prietenul Dorin Spineanu cu mândrie – noi, românii, am făcut cea mai extraordinară Revoluție!” Și pe urmă am intrat de bună voie sub jugul iliescianismului celui mai scârbos. Ăștia suntem noi, românii! Daaa, așa e! Te iubesc, române!

 

În prima gazetă a țării, Curierul Românesc, Heliade lua drept deviză: ,,Urăsc tirania şi mi-e frică de anarhie.” Astăzi cred că ar merge cam așa: „Urăsc anarhia corectitudinii politice și mi-e frică de tirania neocomunistă”.

 

Ninge ca-n Alecsandri: „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.” Și, vorba altui poet, „Zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele” Nesul zilnic pe care-l cerșesc cu greu de la soție (mai am eu niște bănuți, dar ea nu știe) și… habar n-am ce, dar aș vrea să fie mumos. Ora 3.30. Pe masă caiete, pixuri (vreo 6), trei caiete ale lui Petre Manoliu, scriitorul botoșănean rudă cu mine, o carte – Gâsca sălbatică de Mori Ogai (un roman cu ifose, pentru cucoane, dar, mă rog, poate nu gust eu așa ceva), afară întuneric beznă (vecina mea e plecată la copii în Italia, Fănică plecat și el), o juma de banană, niște ochelari sparți și Mișca, ursulețul de pluș, care mă privește parcă cu reproș: Hai, băi, ce scrii de mine! Am un text în cap. Să văd…

P.S. Vine o Salvare. Oprește în drum chiar aici unde este o răscruce: nu știe în ce parte să o ia. Probabil vorbește la telefon să se lămurească. Am un sentiment puternic și brusc: Ce frumoasă este viața! Labiș așa ar fi spus la spital, în ultima lui zi de viață: Ce frumoasă este viața!

 

Sateliții planetei Marte sunt denumiți în greaca veche: Phobos (Frica – de acolo cred că vine cuvântul „fobie”) și Deimos (Spaima). Ce astronom înspăimântat le-a dat numele astea? Au fost bănuiți că există încă din 1610 de Iohannes Kepler.

 

Mama îmi spune acum că arde ceva în cimitir. Cimitirul e pe deal la vreo sută de metri, se vede chiar din casa noastră (n-o să aibă mult ce să mă ducă popa până la cimitir; acum au pus și prundiș pe drum). Ies afară, mă uit – arde, într-adevăr. Sunt muieri din astea nebune, care pun becuri electrice la mormântul bărbatului sau al fiului. Ce-o fi în capul lor? Așa că cimitirul pare noaptea un fel de Disneyland.

 

Am lucrat până în ianuarie 1990 la CCSITUMP, un institut de cercetare din Iași, din care au făcut parte cei care au inițiat Revoluția Română (înaintea Timișoarei și Bucureștilor). Eram coleg și prieten cu cei mai mulți dintre ei. Până prin februarie anul viitor am lucrat la același institut, până ce am cerut transferul la revista „Timpul”, înființată de unii din aceeași oameni. Mai toți aveam vârsta lui Hristos, când a început să propăvăduiască, a observat cineva dintre noi: adică aveam 33 – 34 de ani, nici prea tineri, ca să fim prostani, nici prea maturi, ca să ne zaharisim. L-am întrebat prin ianuarie 90 pe Ștefan Prutianu, liderul de necontestat al acelei acțiuni: „Măi, Ștefane, de ce nu mi-ai zis și mie ce aveți de gând să faceți?” „Ce? Voiai să iei și tu o bătaie la Secu?” Mda, cam așa ar fi fost. Au fost pârâți și au luat bătaie la Securitate. Îi chema dimineața directorul, la el era un „nene”, care-i ducea la Secu. Acolo erau anchetați și bătuți la tălpi cu un retevei de lemn. Ca să nu se cunoască. După aceea veneau la serviciu. Toți știam ce se întâmplă, dar ne prefăceam că nu știm. Într-o zi Crina, o colegă de-a noastră, traducătoarea de engleză, n-a mai rezistat și a început să plângă când l-a văzut pe Ștefan venind de la Secu. (Ce mai faci tu, Crina, dragă, unde ești?) Cei care nu au fost chemați la Securitate, au fost chiar pârâtorii. Dar cei bătuți la Secu nu au cerut nici o anchetă. E drept, și regimul Iliescu era interesat să se păstreze tăcerea.

 

Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…