TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Căutând altceva, dau peste un text al Domnului profesor Crețu la cartea mea Creanga prin Creangă (era în 2018):

Radu Părpăuță: umblă el „Creanga prin Creangă”? – Nicolae CREȚU

   Creangă este, dintre toți scriitorii noștri mari, cel despre care, cu siguranță, s-au emis cele mai puține idei cu adevărat de profunzime, în stare așadar să conducă spre miezul a ceea ce îi definește și distinge opera, amprenta nu doar stilistică, ci de spirit al unei creativități unice, irepetabile. Așa puține câte sunt, ele ne vin dinspre Iorga, Boutière, Ibrăileanu, Călinescu, Vianu, Streinu: cine i-ar putea ignora sau uita, când lor și altor câțiva exegeți, de încă mai aproape de noi, le datorăm un esențial florilegiu de repere cardinale, de neînlocuit, cumulate în timp, aș zice chiar tezaurizate. Li se alătură, cel mai recent, cu o prospețime și o vigoare ideatică ale sale, încă un ieșean, prozatorul Radu Părpăuță, autorul cărții Creanga prin Creangă (Editura Muzeelor Literare, Iași, 2015), deloc o apariție editorială între atâtea altele, dimpotrivă: o spun fără nicio ezitare,un autentic eveniment devreme ce abordarea sa nu seamănă cu a nimănui altuia. O știe el însuși mai bine decât oricine, dovadă că ne promite, chiar din prag (Cuvânt înainte), „un Humuleștean mai de la temelie, un Ur-Creangă”. Ne lasă nouă, cititorilor, să judecăm dacă a reușit (sau nu) să o facă. Are însă (vom vedea: pe deplin îndreptățit) orgoliul ideilor proprii, noi, originale: „Dar am avut ideile? Am avut.” Să-l urmăm pe căile deschise de ele. „Creangă are instinctul materialității pe care-l posedau mulțimile primare, pe care l-a reiterat Rabelais sau Bruegel”: c-o deschidere in medias res, cu această rară „bucurie a perceperii profunde a materialității”, pierdută de moderni. „Lumea lui Creangă”, scrie autorul, „scăldată în lumina lucrurilor simple și durabile”, rămâne fidelă „sfintei materii a lumii”, altfel „tovarășa de zi cu zi a omului”. Nu „lipsa talentului descriptiv” e, de aceea, de văzut în austerele enumerări crengiene, cât o reîntoarcere parcă la „omul arhaic”, la „sentimentul punerii stăpânirii pe lume” astfel, al luării ei „în posesie prin muncă”. „Ardoarea muncii”, un anume „regal al senzorialului”, alertețea orală a povestirii se conjugă în sinteza de spirit al relației artei lui Creangă cu lumea: „contemplarea cu satisfacție a materiei, percepția netocită asupra acesteia”, o „bună voie” ca „a oamenilor începuturilor”, un tonus al dominării lumii prin muncă și al afirmării vitalității, energiei fecunde (hrana) și „râsului biruitor” împotriva morții.

   Nimic mai firesc decât să se treacă de la Deliciile materiei la Temeiul mesei. Fără să le uite sau să le dosească, „exemplele de cumpătare”, ba chiar și de „abstinență” sunt „lăsate deocamdată” deoparte în favoarea evidenței: la Creangă, mai peste tot, „se mănâncă și se bea vârtos, abundent, temeinic”, „ochiul de bulimic” al humuleșteanului „vede peste tot hrana”, „ghiftuirea este cuvântul de ordine”, cuptorul și pântecele devin emblematice sinteze de sinecdocă și metaforă, ale „supraalimentării festive”, cu trimiteri la Onfray, Galasso, Bahtin, Propp, Kundera, Oișteanu sau Pițu (funcționale, nu pedante, nici de umplutură), se înaintează cu „mâncăii” (nu „gurmanzii”) „hulpavi”, atât de pe placul lui Creangă, către„ <<teroarea>> foamei și setei”, „devorare feroce”, „supt pantagruelic”, hiperbolice semnalizări ale unei vitalități inseparabile de reversul ei thanatic. Carnavalesca „ruptură de convenții de orice tip” și de varii „inhibiții”, „gigantizarea funcțiilor fiziologice”, foamea și setea urieșești, „cosmice” ritualuri potatorice de „mântuire” a vinului, până și „popușoii <<bârzoieți>> ” ca „hrană erotogenică insațiabilă”, se prind nicio clipă forțat, într-o irezistibilă „devălmășie”eliberatoare și ludică a Sărbătorii crengiene, „bruegelian”-humuleșteană, totuși nu sub semnul vreunei îngroșări hermeneutice „hulpave” la rândul ei, nuanțările și finețea nelipsindu-I exegetului nostru. Așa că de la grotescul și hiperbolismul „pustiei de gură”, devoratoare sau „veselia și inocența” ca descătușare ilimitat festivă, se poate trece la corelativul „simplitate” al „cantității” hranei („mâncărurile simple, fruste”, ele domină, ni se spune, și e adevărat), semantica „pântecelui” poate vira dinspre înghițire spre naștere, „elementaritatea mâncatului” nu e numai „celebrare frenetică a vieții”, ci deschide și alte perspective, de revers ambiguu, chiar oximoronic eventual: „Gura larg căscată și sexul feminin, care devorează”, iată „fac parte din acelaşi lanţ al triumfului vieţii, acestea sunt porţile larg deschise către adâncimile rodnice ale trupului, unde se naşte si se moare”.

   Idei revelatoare de „adâncimi” ale operei „Humuleșteanului”, cum scrie mereu, cu majusculă, Radu Părpăuță, a cărui „haraba” nu-i nicicând „hermenăucă” și nici rătăcitoare la întâmplare, alandala (a„umbla creangă”), prin Creangă, cum sună fenta ironică din titlu. Nu-l prinzi cu vreo „digresiune” sterilă, gratuită, practică doar un „dribling” compozițional mai mult decât tonic și înviorător, voite și „jucate” cu un firesc umor al dezinvolturii din fire (nu „dezinvoltura” artificioasă, căznită a multor altora), „destrămările” asumate ici-colo îi feresc demersul de îmbățoșări sinucigașe, inteligentă „profilaxie” auctorială, simpatic-victorioasă. Vezi, de pildă, „disocierea” față de calculatele convergențe cu grila „ancestrală”, subliniindu-se astfel că autorul studiat „trăia încă în lumea acestor forme artistice ancestrale și respira aerul lor”, de aceea neavând nevoie să „cântărească” și să „selecteze conștient” ceea ce lui îi venea, organic, din calitatea sa de „stăpân pe imaginile vechi ale sărbătorii populare, pe <<stilul>> culturii populare”. Semne, blânde la urma urmelor, ale unei neîmpăcări cu mult prea sofisticate (și în vogă) „grile”, în cheia afinităților (și de spirit, și de „Humuleșteanul”, de care cartea și „umbletul creanga” sunt infuz (și seducător) vitalizate.

    Spațiul limitat al „Azimutului” meu nu-mi permite o până la capăt „analiză” cuprinzătoare pentru întreaga construcție hermeneutică, îndrăzneață, convingătoare și generatoare de tonică lectură-receptare a ideilor-vector din ea. Voi reveni, poate, altcândva și altundeva, încă mai pe larg. Dar esențialul trebuie spus, fie și cam „telegrafic”, de pe acum. E singura carte despre Creangă și opera sa care neabordându-i textele „gospodărește” și ordonat, unul după altul, ci într-o voită și rodnică, asumată „devălmășie” compozițională, opune interpretării, așa zicând, pe bucăți, o alta, de ansamblu, a corpusului operei. Estomparea identității estetice (și structurii) proprii fiecărei scrieri în parte, procedură aptă să evidențieze marile nervuri ale întregului operei, cele prin care urcă în toate paginile ei (Povești, Amintiri, toate, chiar și proze „de manual”), sevele spiritului definitoriu, deopotrivă, pentru corpus, poiein și auctor: o

răsturnare „copernicană” în exegeză, îndreptățită la o receptare-evaluare pe măsură, cred, fără urme de ezitare. Funcția/rostul răului și alchimia „îmbunării” (Izvoarele bunăvoinței), un fermecător Dressing humuleștean (metaforismul straielor/încălțărilor dătătoare de libertate și al căciulii „tuflite”), Ispașa rușinii (nu vină, pedeapsă, expiere: doar „rușinea”, polaritatea/complementaritatea pădure/sat a unei Preumblări finale, Babe, sterpăciuni, fete roditoare și sfinte înțelepte, Popa Duhu-nebunul întru Hristos sau Addenda(1): Povestea unui om dezamăgit („leneșul posmagilor, neapărat, muieți, nimic nu se abate în fond de la design-ul unei hermeneutici pătrunzătoare și dezinvolte cu panaș, cea a detectării liniilor de forță (doar „grinzi”?!) proprii spiritului crengian: Omul și Opera, inseparabili.

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…