TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

„Sufletul se vindecă atunci când ești în preajma copiilor!”- (F.M. Dostoievski)

 

 

Din limbajul presei de scandal: cutare a decis să rupă tăcerea… Cutare a decis să spună lucrurilor pe nume… Cutare a acceptat să vorbească despre… Uliu, frati-miu!

 

   În noaptea în care a murit, Labiș striga, cerea oxigen şi striga că „e al naibii de frumos să trăieşti”.

 

Mi-a povestit Emil, un prieten din Rășinari de fel (am fost pe la el), că a văzut-o pe Lucreția Ciobanu într-un spectacol. Când a intrat pe scenă, tremura scândura de la podele. Impunea prin prezența ei.

 

Ora 5. Ca de obicei, îmi fac blestematul ăsta de nes, la care nu pot renunța, după care mă apuc de scris. Dar ce să scriu? Întâi trebuie să citesc ca să … Poate despre moșul Iorgu, un țigan șătrar din copilăria mea. Era bulibașă. Pe atunci nomadismul încă nu se desființase, Ceaușescu a făcut-o prin 65. Se așezau țiganii puțin mai jos de casa noastră, într-un loc viran, la nea Jănică Tudor, loc care azi e arabil. Noi, copiii, mergeam până la corturi și dădeam câțiva bănuți țigăncușelor ca să joace „tananica” și ca să ne arate… știți dumneavoastră ce.  Na, m-am prostit! Om bătrân și… Moș Iorgu venea să vândă cazane la bunicii mei, apoi la părinții mei, pe urmă se punea bine cu mine, dar n-a mai apucat. De fiecare dată venea cu câte o nepoată frumoasă coz cu bani în plete. Pentru captatio benevolentiae, de bună seamă.  Ultima dată l-am văzut la Bârnova, când am fost cu soția acolo. Era undeva în marginea satului. Moșul Iorgu era lângă o coșmelie vai de capul ei, cu rahați pe jos. Striga la un nepot ceva pe țigănește, dar nepotul nu-l asculta.

 

Bulă se scoală și merge la pescuit. Când colo, afară era prea frig. Bulă se întoarce si spune nevesti-sii: „Brrr, ce frig e afară!”  Nevastă-sa: „Iar prostul ăla de Bulă a plecat la pescuit.”

 

Ora 20. Luna are „țarcalan” zice mama, adică o dungă roșie în jurul ei. Nu știu explicația științifică și nici nu prea mă interesează. Dar știu ce spune mama: Că atunci când luna are țarcalan înseamnă că va fi război în lume. Sărmanul țăran, nu știa că mereu este război în lume într-un colțișor sau altul: și cu țarcalan, și fără.

 

   Mărturisesc cu rușine că nu am fost niciodată în această metropolă: STREHAIA! Și să admir casa cu multe turnulețe haurite a lui Leo de la Strehaia.

 

Ora 7.30. Îmi fac o cafea. Alung afară un câine care era în cușca câinelui nostru plecat la gagici pesemne. Eu mă dusesem să-i dau de mâncare la al nostru. I-am lăsat totul pe paie. Aud pe mama sforăind în camera ei. Nu doarme noaptea și spre dimineață adoarme. O aud sforăind – e bine. De la o vreme mă tem că nu o s-o mai aud. Și nu pentru că nu mai aud eu. Dar acuitatea mea auditivă văd că se păstrează. Uraaa! O să trimit articolul la ZdI, după ce am să-l corectez iarăși. De mai multe ori – cu atât mai bine! Sau l-am trimis ieri? Habar n-am Trebuie să verific. De la o vreme nu țin minte. Mda! Noua mea prietenă zilnică – uitarea! Ooo! dar e bine că mai uit. Că mă apăsau amintirile proaste. După cum vedeți, chestia e ca în orice lucru rău să găsești și părți bune.

Ieri după amiaza am fost la Claudia și la Nicu. Distracție. Nasol a fost la întoarcere: ghețuș și întuneric. Acasă am ajuns de parcă făcusem maratonul: Am învins! și am căzut la pat. Zăpada pe pământ. În fine, avem iarnă cum trebuie. Sentiment de iarnă – iată un posibil titlu de articol. Mă temeam că odată cu înaintarea în vârstă n-am să mai am idei de scris. Slavă Domnului – nu. Ideile îmi vin căcălău, ca să mă esprim pe domnește. Maria mi-a cumpărat un caiet studențesc în care scriu un fel de jurnal zilnic. Remarc că am furat aici idei din jurnal. De! Am ajuns să mă fur pe mine însumi. Bine-mi șade! Și mint, frate: – de sting, de stă soarele-n loc, de stă ceasul, de-ngheață apele.

 

Am cumpărat slănină pentru păsărele. Și am discutat mierte-fierte, cum zicea socru, cu consătenii mei la magazin, cu Fănel, colegul meu de clasă de la 5-8.  Ooo, n-am mai mâncat slănină de mult. Cum zicea tata: merge un repetir (nu știu de unde o fi fost vorba asta: din război? că el a fost până la Odesa, apoi până în Munții Tatra.) Mai mult am mâncat-o eu. Merge foarte bine cu cafea. Slănină și cafea – ooo! Aș mai mânca dar mergem la cineva, iar acolo iar masă.

 

Un pițigoi în frac verde, cu o dungă neagră pe mijloc, vine afară, la firimiturile de pe pervaz. Ciupește repede și din când în când ridică capul. Dar nu mă vede după perdea. Mă, frumosule (sau frumoaso?)!

 

M-am dat jos din pat pentru că mi-am amintit un dialog pe care vreau să-l scriu aici… Maria: Dar nu vă duceți la înmormântarea mătușii X.? Mama: Ei, să nu vină nici ea la înmormântarea mea.

 

   Vegane din toate țările, uniți-vă! Așa ne spune Crina Abrudan. Cum, nu știți cine e Crina Abrudan? Nici eu.

 

Știți cum o cheamă pe nora lui… ăsta de la Strehaia? Lumina. Și cu toate astea s-a „întunericit” gagica, vorba unui ceaușist.

 

Mă trezesc pe la două noaptea, ca de obicei, dar nu stau să tânjesc în pat. Știu din experiență că activitatea mă lecuiește de lâncezeală. Așa că mă scol, găsesc la baie un vas de plastic cu rufe de întins (mi le-a lăsat Maria pentru, probabil, mâine dimineață) și mă apuc pe la ora două să le întind pe sârma de afară. Cine m-ar vedea ar zice că sunt nebun, în cel mai bun caz cam trăsnit. Afară dorm și câinii la ora asta. Se aud doar încolo, spre primărie. În sat nu. Și mi-am amitit de un text al lui Vasili Șukșin, care spune că este o oră la sat, noaptea, când până și câinii tac. E somnul profund. Mi-am amintit, nu știu prin ce asociație de idei, de o „câlțuială” dintre Nela și Anișoara, colegele mele de clasă din liceu. S-au apucat brusc să-și pună mâinile în cap și să se tragă de păr. N-a durat mult. Apoi amândouă au pus capul pe bancă și au așteptat, probabil, să le compătimească cineva. N-a făcut-o nimeni așa că s-au ridicat, și-au șters lacrimile de pe la ochi și… atât. De Nela nu mai știu nimic. Cu Anișoara am colaborat prin 93-94.. Ne-am întâlnit prin oraș și mi-a propus să fiu ghid la grupurile de ruși. Ea lucra la ceea ce fusese înainte ONT. Și așa, alături de redactor la „Timpul”, de activitatea de traducător, am ajuns să fac una dintre cele mai plăcute „meserii”, una din multele, din viața mea. O să scriu odată despre chestia asta. Sper.

 

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…