Eminescuind… De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate / De-atâta manelitate./ Din Hotin și pân’ la Mare / Maneliștii au cătare,/ De la Mare la Hotin / Calea noastră ne-o ațin. / Vicoveanca sau Sabău / Nu mai au cătare, zău / Salam cu Bursuc / Satisfacții ne aduc / Țara e manelizată / Săraca țară, săracă!
Călduț. Bate un vântișor și scutură floarea pomilor. Păsărele mii. Se aude, prima dată, și cucul. Ba încă doi – câte unul pe fiecare deal. Duca se repede la gard – trece un câine. Merg țiganii ca de obicei cu liota (unde s-or fi ducând?). Cam peste o oră vine musafira noastră. Maria trebăluiește la bucătărie. Și, vorba poetului, zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele. E Paștele!
Lăcrămioarele, florile acelea cu frunze mari și flori mici, albe, care parcă răsar dintre frunze! Și apoi au un miros amețitor, se mai numesc în diferite spații ale țării mărgăritărele, cerceluș, suflețele. Dar parcă lăcrămioare este cel mai potrivit: nu lacrimi, ci lăcrămioare.
Un editorial dur al lui Boris Johnson, în sprijinul Ucrainei, a fost publicat la deschiderea tabloidului britanic Daily Mail: „Ce dracu’ așteaptă Vestul?” („What the hell is the West waiting for?”) este titlul acestui comentariu. „Vino cu mine în noroiul ocru al curții bisericii din Bucha, pe lângă biserica Sf. Andrei, ciuruită de gloanțe. Stați deasupra mormintelor unora dintre cei 416 locuitori ai acestui oraș – 9 dintre ei copii – care au fost împușcați de ruși în încercarea de a-i îngrozi pe ceilalți. Priviți fotografiile cadavrelor lor, cu mâinile legate la spate, lăsate în stradă să putrezească sau să fie mâncate de câini. Stați alături de mine lângă rămășițele înnegrite ale unui bloc de apartamente din Borodyanka, instalațiile stricate și jucăriile pentru copii zdrobite. Priviți ce poate face doar una dintre bombele aeropurtate de 500 kg ale lui Putin unei clădiri cu opt etaje. Încercați să întâlniți ochii rugători ai oamenilor care au scos 162 de cadavre din dărâmături și care i-au căutat pe cele 28 ale căror rămășițe nu au fost găsite niciodată. Uită-te la acei curajoși ucraineni și răspunde-mi la această întrebare: ce dracu’ așteptăm?”, scrie Boris Johnson.
Cate Blanchett ar vrea să se pensioneze după rolul din „Tár”: „A fost un personaj atât de solicitant fizic, ecourile lui încă le resimt.” Ia du-te, lele, la prășit și să văd atunci cât timp faci față.
Fără chef, cu sufletul închis, ca și vremea de afară. Mă gândesc totuși să scriu despre Geaspa (Viespea), verișoara mea. Așa o porecleau fetele, că era rea de gură. Altminteri o fată, apoi o femeie tare de treabă. N-am mai văzut-o de ani de zile. Trebuie să urcăm la ea în Goruni, iar eu cu picioarele… Totuși sunt tentat să… Sună telefonul. Mama bîjbîie mult pe iphone. Pînă la urmă deschide: – Alo! – Sărumîna, mamă. Eu sînt. – Bună, Doina! – Ce mai faci, mamă dragă? – Păi, ce să fac, Doina. Acuma am intrat în casă, de la găini. – Tot cu găinile? – Tot-tot. Altceva nimica de-acuma, că nu mai pot. Îs babă de-acuma (rîde). Mă-nvîrt în jurul casei, merg la găini… – Ştiu. Te culci odată cu găinile. – Care?! Înaintea găinilor. Ies afară şi le mîn la culcare, că nu vor să meargă la culcare mai devreme, cobăriile. Rîd amîndouă. – Cum e vremea pe acolo, mamă? – Măi Doina, nu-i aşa frumoasă. Mai mult plouă. Cîteodată pare că vrea să iasă soarele, da’ pe urmă se înnorează şi iar plouă. Aşa că mă bag în pat şi… integramele şi televizorul, ce să fac? Pe la voi cum îi vremea? – Tot aşa, mai mult plouă. Nourele printre stele, cum zici matale. Mama rîde: – Da, nourele printre stele. Că mai mult plouă. Pare din cînd în cînd că vrea să iasă soarele, da’ pe urmă iar se înnorează şi… – Am auzit c-o să fii străbunică. – Eu străbunică? Nu ştiu. – Păi nu naşte Raluca lui Mihăiţă? – Care Raluca lui Mihăiţă? – Raluca lui Mihăiţă al lui Radu şi-al Mariei. – Aaa, Mihăiţă din Anglia. – Nu. Mihăiţă e din Franţa. În Anglia e Vlăduţ. – Aşaaa, că tot îi încurc. Vasăzică Raluca lu’ Vlăduţ trebuie să nască. Ia uite, domnule! – Nu, mamă! A lui nu-i Raluca, e Tania. Ea nu trebuie să nască… adică trebuie, dar nu acuma, încă nu naşte. Raluca naşte. – Raluca naşte?! Să fie sănătoasă! O să fii bunică. – Da, mulţumesc. Dar nu Raluca mea naşte… adică naşte şi Raluca mea. Asta ţi-am zis data trecută. Acuma Raluca lui Mihăiţă naşte. – Aaaa! – A lui Radu. – Aha, cel din Anglia. – Nu, Mihăiţă al lui Radu şi al Mariei, din Franţa. – Aaa, acuma am înţeles. Ei, să fie sănătoşi! Şi altceva? Cum îi vremea pe la voi? – Mai mult plouă. – Şi pe aicea la fel. Nu-i aşa frumos: Nourele printre stele. Cînd pare că iese soarele, cînd se înnorează şi plouă. – Şi mata? – Ce să fac!? Îs babă de-acuma (rîde). Nu mai pot face nimica. Mă bag în pat, deschid televizorul, pe urmă integramele… Mă culc odată cu găinile. Le mîn să se culce mai devreme şi… – Bine, mamă, mă bucur că te-am auzit. Mai dau eu telefon. – Şi eu mă bucur că te-am auzit, Doiniţa. Sănătate! – Pa! – Pa! Şi cine naşte? Mai spune-mi o dată, ca să ţin minte.
Ora 5 dimineață. Am ieșit pe afară cu cafeaua în mână. Nici mașinile nu au început să meargă. Nici vreun doctor nu-mi poate găsi leac la insomnii. Dar și mama e insomniacă și, uite, are 94. Nici câinele nu a ieșit după mine. Ce și-o fi zis: „S-o creadă el că am să merg după nebunul ăsta, la ora asta.”
Viorel Ilișoi scrie: „În vara lui 1991 am ajuns în redacția săptămânalului „Timpul”, din Iași. N-aveam patron. Eram al nimănui, habar n-aveam cine îmi plătea salariul. Scriam ce mă tăia capul și cum mă pricepeam, trăgând cu ochiul la Cassian Maria Spiridon, la Nichita Danilov, Dan Giosu, Radu Părpăuță, Dorin Spineanu, Vasile Braic, Titus Ceia etc., scriitori coborâți din turnurile lor de fildeș în jungla presei.”
Cu ani în urmă am fost cu Maria într-un sat maramureșean de pe graniță, se vedea „dincolo”, pe atunci la Rusia, într-o zonă necooperativizată, la Marusia, colega noastră de facultate. Eu o țin minte pe maică-sa, care nu știa românește, vorbea doar un dialect al limbii ucrainene, deși ea era rusoaică, o adusese bărbatu-său pe cal, din fundul Rusiei, în timpul războiului. Maria își amintește casa și scările din lemn. La plecare ne-a dat fructe, nu mai știu ce. Și era tare încântată că noi, colegii Marusiei, am mers să o vizităm. Nu erau telefoanele astea pe atunci, care strică farmecul vieții. Marusia nici nu se aștepta că venim.
Doctorul către bolnavii de hemoroizi care se văitau pe hol: „Așa, domnilor! Și să nu vă mai aud că ziceți: „Mă doare-n cur!” Că atunci când te doare acolo, e rău, domnule!”
Prima dată am început cartea prin 1991, când am început să lucrez la revista Timpul. N-am avut timp atunci. Și apoi prea la multe îmi zburau gândurile! Noutatea presei, bucuria de nedescris a primelor articole scrise, noii prieteni din presă, berăriile, ura pentru Iliescu, conștiința că susțineam niște politicieni paradiți, o opoziție paradită, dezamăgitoare… Și, cu toate acestea, mă ambiționam să-i susțin. Dreptu-i, nu eram singurul autoînșelat. Apoi pe seară veneam acasă, de multe ori cam strofocat, iar Maria mă întreba mirată ce-i cu mine. De ce m-am schimbat așa? Iar eu îi răspundeam că nu-i nimic, va fi bine și că n-am fost în voiața mea mai fericit ca acum, de când lucrez la Timpul. Nici n-a mai rămas mare lucru din cartea pe care o începusem atunci. Pe urmă am reluat-o prin 1995 – tot fără nici un spor. Din ce motive – nici nu mai știu. Să spunem că nu-i venise timpul. Nu se copsese. Noroiul, nămolul fin al tandreței și mâlul tristeței nu ajunseseră la cotele necesare. Iar jemanfișismul nu mă caracteriza pe atunci. Mai ales când venea vorba de politică și politicieni. Acum… Dar să reiau povestea. Adevărul este că nu puteam relua povestea de unde am lăsat-o. Mi s-a întâmplat nu o dată, ca să spun sincer. Draci! Ori uitam pur și simplu unde am lăsat textul, iar când reciteam îmi părea fad și nu mai aveam kerosenul ăla de prima-ntâi, ca să reiau totul la același nivel. Nu mai atingeam vârful, culmea, piscul. Sau creasta, cum aș fi vrut, ca și creasta unui cocoș: semeț, mândru, rotindu-se impetuos printre găinile scriitoricești. Era mereu mai jos. Mi se părea fandoseală și atât. Draci! Cum dracu fac marii autori?! mă întrebam. De unde au atâtea canistre cu kerosen de prima-ntâi? Eu ad-astare, cum zicea latinul, cum a rămas doar titlul Kerosen al lui Dorin (mărturisesc că am fost invidios pentru acest titlu). Iar el a murit, sărmanul!
Ora 5 după-amiaza. Se întunericește, vorba unui frate de-al lui Ceașcă, general, la proces. Motanul mă vede prin geam la bucătărie și miaună. Îi dau o bucată de cârnat și lui. Îmi fac o cafea, dar am pus puțin zahăr, după gustul meu. Nu mai merg la bucătărie să mai adaug. Dimineață am fost cu Maria în Iași: Piața Nicolina. Eu pe post de hamal – să car cumpărăturile. Atât. Dar mie îmi plac piețele astea cu lume multă de la țară, vorbe-n colțuri și rotunde, cum zicea într-o carte Nicolae Velea. Nicolae ar fi fost mai mare ca Marin Preda, dar… alcoolul, zic unii. Apropo de asta: trebuie să scriu „porția” zilnică la roman. Necazul e că tot uit ce am scris în urmă E deja întuneric. Aprind și al doilea bec al veiozei ca un cocostârc într-un picior. Mi-a făcut-o cadou Vlăduț. Mă opresc aici – trebuie să-mi lipesc literele pe tastatură. Sigur, mai cinstit ar fi să-mi cumpăr alta nouă, dar…
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
