TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

„Păstrând o distantță politicoasă față de proza care se scrie la noi in ultima vreme, născută adesea din frustrări, angoase și resentimente, Radu Părpăuță readuce în actualitate «fața zâmbitoare» a literaturii, altoită pe un sâmbure ancestral de înțelepciune. Intr-o lume care pare să-și fi pierdut umorul cu desăvârșire, viziunea scriitorului capătă o anumită dimensiune sapiențială.” (Octavian Soviany, „Fața zâmbitoare a literaturii”, Observator cultural, nr. 936, 31.08.2018)

 

Tendința mea naturală este să văd lucrurile pozitive din viață. Dar când observ două țigănci bete, dând de băut la un copilaș („Hai, țuțurelule, ia de ici-șa!”), îmi dispare, cum zice Topârceanu, „mirajul interpus/pe care l-am zugrăvit mai sus”.

O pup pe Duca, iar ea se fandosește. „Vai, iar ai pupat-o!”- îmi zice Maria. Merg după colțul casei și o fac din nou. După care Duca mi se smulge din brațe și o ia la fugă. Își flutură coada fericită Cel puțin așa cred, că avem ideea (prejudecata?) că acești câinii au aceleași sentimente ca noi. Eu chiar cred în asta.

Naipaul, un prozator indian: „Din adolescență am visat să fiu scriitor. Mi se părea cel mai nobil lucru de pe pământ”. Da. Și eu!

 

Am fost cu Maria la cimitir, la mormântul tatei. Am pus o lumânare și la nenea Gavril, vărul nostru. Tot aici o să ajungem și noi. Avem locurile asigurate. La ieșirea din cimitir o fată ne-a dat de pomană: un colac, trei portocale și, bineînțeles, o lumânare. Mi-a produs o stare de liniște. S-ar putea să mă cunoască, dar eu nu-i mai știu pe ăștia tineri. Oricum, să fie primit! La lăsarea întunericului ne-am întors acasă.

 

Pe vremea lui Ceașcă am văzut la Constanța, într-o vitrină, următorul anunț: „Nu mai avem Ovizi”. M-am gândit, m-am socotit și am crezut că am descoperit misterul: ovizii trebuie să fi fost niște pești, ca guvizii, bunăoară. Dar vitrina respectivă nu avea nimic cu o pescărie. Părea mai degrabă un fel de muzeu. M-am interesat și am aflat: „Ovizii”, după comercianții locului, erau pluralul de la Ovidiu și desemnau niște busturi ale poetului antic.

 

Nu sunt mistic asemeni lui Cioran și nici bigot. Ba mă și enervează prostia bigoților. N-am superstiții (așa cred!) și nici măcar nu cred în destin. În sfârșit, nu am și nu am avut niciodată nici cea mai mică vocație pentru științele oculte, deși am cumpărat o mulțime de cărți de ocultism (după 90 se umpluseră tarabele de astfel de cărți) pe care le practicau atât de insistent unii amici cu care, de altfel, am rupt legăturile. Au încercat să mă atragă în cercul lor de altfel foarte închis, dar, până la urmă, au renunțat. Au văzut că nu au cu cine vorbi. Mi se pare absolut ridicol să stai în fața unei mese pe care se află un pahar răsturnat și să ai convingerea că, atingând paharul cu vârful degetelor, vei putea intra în contact cu morții. Nici cărțile de ocultism nu le-am citit. Sau, în orice caz, pe nici una nu am dus-o până la capăt. Mă plictiseau. Îmi tot trece prin cap să chem un anticar să-și aleagă ce vrea din ele. Dar teamă mi-e că o să-mi ia și cărțile la care țin. Iar ca să le aleg în prealabil – mi-e lene.

Porecle pe care mi le-am notat cândva: Gică-Puf, Cârpăncui, Curnapoi (Curnăpoaia), Câcâmâcâ, Șterpelescu (era un popă Ștefănescu).

La daci totul era supus unui singur țel: veșnicia lumii lui Zamolxe, zeii se îngrijesc de cele veșnice pentru om. Iar omul pe pământ își face singur cele necesare. În creștinism Dumnezeu își bagă nasul și în cele ale omului de pe pământ.

 

Scriam într-un caiet în octombrie 1981 (mi-am notat data). Eram pe vremea aceea prof la școala din Burdusaci, Răchitoasa, Bacău. Redau ce scriam atunci, fără comentarii: „Ardeleanu în Bază la Motoșeni bate pe un țăran care a zis: „Degeaba muncim”. „Vrei plată, ha? Vin să-ți plătesc” Și l-au băgat într-o cameră și l-au bătut, Ardeleanu și un milițian. I-au băgat grăunțe în gură: „Na, satură-te” Unei femei (Florea, o cunoșteam, avea copii la școală) care a întrebat „Da pe noi cine ne plătește?” „Uite că-ți plătesc eu!” și a lovit-o peste gură cu palma. Oamenii au început să vocifereze (mi-au zis Bulișcă și Florea, care aveau elevi la școală) când el, Ardeleanu, le-a zis „Puturoșilor!” Zici că e o scenă de la 907. Nu, era octombrie 1981.

 

O poezie de Grigore Vieru:

Formular

-Numele și prenumele?

-Eu.

-Anul de naștere?

-Cel mai tânăr an:/ când se iubeau părinții mei.

-Profesiunea?

-Îmi iubesc plaiul.

-Părinții?

-Am numai mamă.

-Numele mamei?

-Mama.

-Ocupația ei?

-Așteaptă.

-Ai fost supus/ judecății vreodată?

-Am stat niște ani închis/în sine.

-Rubedenii peste hotare ai?

-Da. Pe tata. Îngropat/în pământ străin. Anul 1945.

 

Găsesc într-un caiet vechi însemnări despre Cantemir și bestiarul său: moimâța, camilopardalul și alte animale brontosauriene. Apoi mișcarea înceată a acestora, uriașe platoșe mișcându-se lent, mecanic. Angoasele lui Salvador Dali. În visele beizadelei Cantemir venind de la Fanar. Apoi inorogul alb pe un peisaj verde întunecat. Numai el alb-alb, cu corn în frunte, împlătoșat, „înzăuat”. Ochi melancolici, lăcrămoși. Momentul terifiant dinaintea apariției. Momente de tăcere absolută. Apoi se ridică un urlet inuman. Daa, întoarcerea lui Cantemir beizade în Moldova. Îl ținuseră turcii la ei ca să nu-i trădeze Constantin, taică-său. Și spatele lui Antioh, frate-său, transformat într-un fel de elefant uriaș. Așa mă gândeam febril cândva să scriu. Dracu, n-am mai scris! Și focul scrisului mi s-a stins.

 

Aveam o colegă la germană, o fată frumoasă, cu ochi albaștri, nu-mi mai amintesc cum o chema (poate îmi aduce aminte vreun fost coleg, care mă citește aici). Iar domnul Mardare de la Literatură veche o pune să vorbească de Cantemir. Și tipa începe să vorbească despre Cantemir și despre inorog, simbolul artistului. Dar Mardare își dă seama că ea nu știe ce este ăla un inorog. Și-i spune: „Domnișoară, dumneata știi ce este un inorog? Are (și face nervos gestul cu degetul) un corn în frunte!” De atunci râdeam mereu când ne aminteam: Are un corn în frunte.

Ceaușescu într-o cuvântare:… români, maghiari, germani și alte naționalități. Un țigan: Ia uite, băi, zice și de noi.

 

Veșnica greșeală a oamenilor care își închipuie că fericirea constă în îndeplinirea dorințelor.

Ucraina – Vietnamul Rusiei. Aș zice: chiar mai rău, dacă mă gândesc la dimensiunile acesteia. Este o scenă în „Delirul”, cred că Marin Preda s-a informat din documente, în care Hitler vorbește cu aliatul său, Antonescu. Și Hitler îi propune lui Antonescu să administreze el Ucraina, iar Antonescu refuză: era prea mare Ucraina pentru România. Nu putea să administreze fiecare localitate ucraineană. Era mare și pentru Germania nazistă.  Asta pățesc rușii acum. Nu o vor cuceri. Ca să nu mai vorbesc că întreg Occidentul și America o sprijină. Ba și vecinii care se văd următorii amenințați: România, Polonia, Moldova, etc. Doar tâmpitul fost șef de colhoz din Belarus ce sprijină Rusia (dar nu cred că și populația din Belarus). Stau și mă întreb ce este în capul lui Putin. Infatuare, nebunie, prostie? Sau toate la un loc? Apoi mai este și vârsta, aceea la care joci table în parc cu cei ca tine. Acolo ar trebui să-și arate Putin „mușchii”. Acum se vorbește tot mai mult de pace. Dar Putin nu știe cum să-și scoată cămașa, să rămână imaculată în fața propriei populații, care nu prea e învățată cu înfrângerile.

 

Dintr-un interviu pe care l-am dat acum ceva ani în Opinia studențească: „Trebuie să spun că mi-e silă și mi-e scîrbă de discutat politică. Mi-e silă de milioanele de Mitici care trăncănesc zi de zi despre politică, că mi-e silă de presa care împușcă cu gloanțe oarbe despre politică, ca un subofițer nebun care trage în toate părțile, fără țintă, cu idei sărace sau aiuristice, fără orizont, doar pentru defulare, că mi-e silă să-mi fac faimă și să adun like-uri pe Facebook cu subiecte pe teme politice, cum fac atîția.”

 

Citesc în ziar un titlu: „Cum să alegi corect fondul de ten? Sfaturi utile”. Și îmi amintesc de o mătușă de la Burdusaci, care a găsit niște sticluțe ale fiicei venită de la București.

-Ce-s aiestea, Maricică?

-Astea-s pentru ten, mamaie.

-Ei, dacă-s pentru tien, s-o mântuit treaba.

 

Găsesc printre hârtii o jumătate de pagină din România liberă, 31 ianuarie 1976. Am citit-o cu aviditate, Nu de alta, dar să-mi amintesc de vremurile alea. Citesc o știre: „Bihoreanul Ștefan Hoștiuc a lucrat 34 de ani la Ocolul silvic din Tinca” Și acuma știrea știrilor: „În acest timp a fost de șapte ori fruntaș în întrecere și a primit două decorații” Uau! În același semiziar o cronică a lui Florian Potra la filmul „Zile fierbinți” (îmi aduc aminte că am văzut filmul, dar nu îmi amintesc nimic de el): „Cu „Zile fierbinți”, în evoluția cinematografului românesc, se depășește, desigur încorporând-o, instanța filmului politic și se afirmă energic și vibrant, aceea, mai puțin generică, mai profundă, mai clar definită, a filmului partinic.”

 

Mi-a povestit cândva la Răchitoasa un domn învățător despre un moș singur și îndrăgostit. Cobora aproape zilnic vreo trei kilometri până la calea ferată numai ca s-o vadă pe Ea, o femeie matură, măritată, cu doi copii. Femeia lucra la calea ferată, mai bine zis la o haltă. Și îi zicea moșul:

-Bună dimineața, Anicuță!

-Bună dimineața, moș Calistrat!

-Ce faci, Anicuță?

-Bine, moș Calistrat. Mata?

-Bine și eu.

Se pare că Anicuța simțea că nu-i ceva în regulă cu moșul. Dar îl accepta așa atâta vreme cât moșul se rezuma la atât. Și apoi cărei femei nu-i place când se știe iubită?

 

De la Augustin Doman: Anton Pavlovici Cehov, om subţire altfel, scria la un moment dat: „Nu ştiu nimic despre balet. Ştiu doar că în pauze balerinele put ca nişte cai”.

Deja – îmi spune mama – era un vas de vreo 150 – 200 de kile unde se scurgea mustul de la călcător. În călcător niște bărbați zdraveni călcau strugurii. Nu era teasc pe atunci, nici zdrobitoare. Îi spăla mamaia pe picioare, le tăia unghiile la picioare și ei călcau strugurii. Pe urmă, la prima stacană de must în butoi, se chiuia: Uiu! O să avem vin și anul ista.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…