TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Pe vremea lui Ceașcă unuia la fără frecvență (un domn profesor le zicea: din ăștia, la fără știință) i-a căzut Scrisoarea III. Iar profesorul încearcă să-l ajute:

-Ia amintiți-vă: Tu ești Mircea!?

-Nu, eu-s Timofte. Știți, de-asară (și face semn cu sarsanalele pe care i le dăduse).

Ce și-a zis omul: Prostovanul dracului, o fi uitat.

 

O istorie cu porci

 

Acum, când se taie porcii, m-am gândit să vă scriu o istorie de pe vremea ceea cu porci. În timpul lui Ceașcă la Tomești exista un combinat de creștere a porcilor. De fapt, două: unul intercooperatist și unul de stat. Ce bine era pe vremea Tovarășului, spun mulți săteni, gândindu-se cu nostalgie în primul rând la combinatele respective, unde lucrau vreo 200 de persoane din comună (vorba lui Marin Sorescu: ieșiți din comună) dacă nu mai multe, și de unde se furau porci la greu, mai ales godaci. Parcă cine mai știa câți făta o scroafă? Veterinarii și directorii furau și ei, cu mașina, muncitorii – sub pulpana hainei. Se luase măsura, tocmai ca să nu se mai fure purcei, ca acestora să li se taie codițele la naștere. Te prindea acasă cu un purcel fără învârtecușul cozii – gata, era de la combinat, din cel furat. Căutau muncitorii un purcel cu codiță, din cel scăpat cu codița netăiată – ca să-l poată fura.

Ca să nu mai vorbim de carnea furată de la „porcărie”, așa ziceau oamenii, adică de la combinat, și vândută la oameni prin sat, ba și pe la Iași. Dacă aveai o inspecție de grad, cum mi s-a întâmplat mie, trebuia să dai o masă tovarășilor inspectori. Și ce fel de masă? Cu carne de porc, de bună seamă, de la combinat. Am primit 10 la o astfel de inspecție, mai ales după ce am umplut mașinile tovarășilor inspectori cu fleici de porc. Ehei, ce vremuri: 10 cu carne de porc!

„Aha – îmi zicea câte un tov. profesor când îmi dădeam examenul de grad în învățământ – tu ești de la Tomești, acolo de unde vine cărnița de porc.” „Și slăninuța”, mai adaugă cu apropo câte un domn inspector înghițind în sec. Se înțelege că am ostoit dorințele profesorale și inspectoriale.

Să trăiască V., acolo unde este, că a murit, sărmanul, care mi-a făcut rost de carne. Și mult stimatul și iubitul tovarăș Nicolae Ceaușescu, desigur, sub regimul căruia se petrecea halimaua asta. Dreptu-i, după aceea n-au mai fost nici de unele. Prin 92-93 s-a desființat combinatul.

Am mers la „porcărie” la o anumită oră, stabilită între noi dinainte, V. a venit cu o dubiță și mi-a azvârlit peste gard pachetele cu carne. Le-am adunat din șanț și… la bună vedere. Banii, bunînțeles, îi plătisem dinainte. Furau toți. Îmi povestea vară-mea, care a lucrat acolo, că la un moment dat s-a pus problema ca oamenii din echipa ei să-şi aleagă un şef. Şi zice un politruc venit de la Iaşi: „Să alegeţi un om integru, cinstit, fără pată…” Care cinstit? Că toţi furau ca-n codru. Dar acuma de unde să mai furi? zice vară-mea. Toți trag mâța de coadă. În fine, nu vreau să fac considerații despre cât fură românul, de ce, cât de cinstit sau necinstit este, etc. Mă plictisesc vorbele astea bătucite și fără rost, după mine. Care vreți, ascultați politicienii naționaliști pentru asta, pe Șoșoacă sau pe Simion.

Femeile își înfășurau carnea în jurul mijlocului pe sub rochii sau halate. Nimeni nu le controla. Au încercat unii paznici, dar bărbaților le-a sărit muștarul: „Ce ai, mă, cu fimeia me!? Nu ți-i rușine?” Unele femei, săracele, fiindcă era congelată carnea, au răcit „jos” și au ajuns la spital. Deh, și hoția își cere tributul ei.

Erau niște doctori veterinari la combinatul de porci, cu vreo doi făcusem armata (ați înțeles sper: cu veterinarii făcusem armata, nu cu porcii), tot mai grași. Să nu-i mai recunosc! Pesemne umblând mereu printre porci, halind mai mereu friptură de porc, căpătaseră și ei o figură porcină, cu burți rotunde, lăsate, cu guși revărsate, cu ochii în osânză. Parcă și glasul li se ascuțise și devenise porcin. Știți, când e porcul obraznic că nu-i dai destulă tărâțe. Ridică sfârla și: guiț! guiț! Doamne! Nu mai rămânea decât să-i chemi: gâțâ-gâțâ. Unii dintre ei și la comportament nu erau departe de porci. Erau din ăia care răstoarnă troaca cu lături exact ca porcii.

Cu toate că se fura ca-n codru, combinatul era bine merci. Se depășea planul, chit că se raportau cifre fictive, iar porcii cu codiță intrau în gospodăriile sătenilor. În tot satul se auzea vițăit de porci tăiați și se simțea miros de friptură. Ziceai că satu-i infestat cu tulpina Omicron, „tulpina îngrijorătoare”, cum zice OMS. Țin minte de o doamnă profesoară. Îi spunea uneia Ileana, care lucra la combinat: „Măi, Ileană, dar o bucată de carne ceva?” „Nu știu, doamnă, nu știu”. Că Ilenei îi era frică ca nu cumva profesoara să fie „ciripitoare” și s-o dea în gât. „Nu știi, nu știi, dar în tot satul miroase a friptură de porc”, i-o tăia cu ciudă proafa.

Că așa era pe vremea aia, frate. Vorba lui Cațavencu: „Ca România să fie bine și tot românul să prospere”.

 

La biserică popa spune în microfon (am ieșit pe afară și l-am auzit): „Trebuie să punem accent pe Nașterea Domnului, nu pe cadouri și daruri”. Are dreptate. Crăciunul s-a laicizat cu totul.   -Deh, greu să mai întorci lumea din loc – spun intrând în casă.

-Ba ai să vezi că o să se întoarcă – îmi răspunde Maria.

Întotdeauna a fost o optimistă. Ce mă făceam fără ea!

 

Îmi fac un nes, trimis de Eugenia din Spania, și ies afară cu cafeaua în mână. Primăria a pus ghirlande care trec peste drum. Un câine jigărit trece pe sub ghirlande și se uită uimit: Chiar că-s nebuni oamenii ăștia. La biserică sunt iarăși și mai la fiecare casă. Noi încă nu am pus. Până și la cimitirul de pe deal văd într-un loc ghirlande: Probabil se bucură unul că a scăpat de soacră. Dar mulți sunt plecați prin cele țări, așa că casele lor sunt întunecate la ora asta. Destul de trist. Dar e Crăciunul, fraților! Așa că, vorba unui prieten, Sărbăutori fericite!

 

Ieri am fost în oraș și ne-am întâlnit pe stradă cu D. pe care nu l-am mai văzut demult. Probabil pereții îl „expurgau” din garsoniera lui. Umbla prin piață, printre țărani. Cu ani în urmă mi-a spus că, atunci când va ieși la pensie, se va duce în satul lui din Botoșani. Nu a făcut-o. Mă jignea mereu, căci e bădăran din când în când, și i-am spus la un moment dat că, dacă o mai face, eu nu-l mai caut. A făcut-o – adio! Eram singurul din vechea gașcă, din 91, care îl mai vizitam, țineam legătura. E ca o rachetă trimisă în spațiu – singur în univers. Era un personaj pentru mine. Sincer, nici nu știu ce mă lega de el. Poate vâna noastră țărănească. E neînsurat, singur și tot mai pesimist odată cu vârsta și singurătatea. Totul e rău, după el: vecinii, oamenii din piață, românii, Biden, rușii, lumea în genere. Cred că și porumbeii din piața Nicolina sunt „vinoveți”, cum zice el. Îmi venea să-l întreb: Dar cine e bun, mă? Maria a tras concluzia după aceea: „Așa-s oamenii singuri. Se acresc de la o vreme.” D. îmi spunea că a fost pe la Șt., unul dintre vechii noștri prieteni de la Timpul. Mă întreb ce o fi gândind Șt. despre D. Probabil ca și mine, dar își reține părerile. E un „diplomat” zâmbitor. Nu se apucă să intre în controverse cu D.  Oricum e degeaba. Nu-l schimbi.

 

Acum mă uit, printre picături, la un meci în care joacă Celta Vigo. Îmi amintesc că am văzut cu ani în urmă pe Celta la un meci amical la Iași. Spaniolii tocmai intraseră în prima divizie spaniolă. La un moment dat un fundaș de la Celta strigă către altul să-i dea mingea:

-Maria… Maria.

Unul din tribună:

-Ia uite, uăi! Îi zice ca la fimei.

Și râde satisfăcut: Ce deștept e el! Nu știa că în Spania bărbații poartă și numele mamei. De multe ori ignoranța duce la prostie.

 

Să fii Celentano, să cânți Il ragazzo della via Gluck, iar sala să te urmeze, să știe aproape în totalitate versurile melodiei. Ce omagiu! Și astfel publicul italian se omagiază el însuși. Cine-i cunoaște cât de cât pe italieni știe că așa sunt. Nație înzestrată!

 

Autentică. Prin 91-92, nu mai știu exact, Dorin Aștefănoaie, omul care vindea revista la Timpul, era în redacție. Noi, redactorii, veneam la revistă, sediul din sus de părculețul Copou, după -amiază, în clădirea fostei biblioteci de științe sociale (mai înainte aici fusese biblioteca de marxism-leninism). Dorin era cu ziarele, cum ziceam. Intră două femei, mamă și fiică, ultima studentă la Iași. Amândouă erau îmbrăcate în galben – o să vă spun mai încolo de ce. Și întreabă cea mai în vârstă: „Dorin Spineanu e aici?” „Nu-i aici, doamnă”. „Dar Ștefan Prutianu este aici?” „Nici el nu-i doamnă.” Și tot așa femeile întreabă de alți redactori. Nu era nici unul, căci, cum spuneam, veneam la redacție după amiază. Doamnele veniseră la Timpul ca să-l vadă pe Dorin Spineanu care scrisese un editorial despre Iliescu, ce se plimba singur la Cotroceni, „într-o toamnă galbenă și tristă” (cam așa era titlul articolului). În cinstea acestui titlu femeile se îmbrăcaseră în galben. Și Dorin vorbește cu doamnele: de una, de alta, de Iliescu, că pe atunci îl vota mai toată populimea, iar o minoritate îl înjura, de situația politică etc. Dorin, deși se ocupa numai cu vânzarea ziarelor, avea, cum se zice, „papagal”. Datorită acestui lucru era prietenul nostru, mai al tuturor redactorilor. Păcat că nu putea scrie. Nu știu de ce. L-am îndemnat și eu și alții – nu a vrut să scrie. Iar doamna mai în vârstă a zis la sfârșit: „Apoi dacă aici cel care vinde ziarele vorbește așa frumos, îmi închipui ce frumos trebuie să vorbească redactorii”.

 

Doi hoți din Hunedoara au intrat peste o femeie de 64 de ani și, printre altele, i-au cerut să le spună rețeta de mici de la firma ei, mici care au un succes fulminant. Ei, asta da! Eu i-aș pedepsi, dar, totodată, i-aș și felicita pentru inițiativă. Bine, probabil că și presașii au umflat lucrurile.

 

Joseph Rivas, interlopul care în trecut a terorizat Constanţa, a murit într-o răfuială în Malta. Asta îmi amintește de vorbele unui țigan din Tomești care a zis când a murit popa Ștefănescu: „Dumnezeu să-l ierte, că a dracului mai era!”

 

Am dormit tun, după ce aseară băusem două cafele de stătea lingurița țonțoroi. Eu cred că chestia asta că nu poți dormi, dacă bei cafea (nes, în cazul meu), e vrăjeală, luată ca trichineloza: de la porc la porc și pe urmă la om. Și când mai și intră boscorodeala asta pe mâna doctorilor, ești ca și mort. M-am trezit pe la 6.30 și primul gând: să-mi fac o cafea! Uraaaa! Ce mi-ar fi viața fără… motorină?! Ca și Rusia fără barbaria și crima organizată a lui Putin, ca și Casablanca fără Marseillaise, ca și băiețelul din Bruxelles care face pipi de pe masă (ambiguitatea e intenționată), ca și Vasile, ursulețul de pluș agățat de veioză, ca și Un călugăr modern (un titlu, deocamdată doar titlu). Vax, n-am haz, dar o las așa.

 

Duca a profitat de faptul că poarta era deschisă (cred că nu au tras-o bine musafirii aseară) și a ieșit în drum. A început să latre ca proasta, singură pe drum: „Tu-s, mama mă-tii!” M-a trezit. Ies afară dezbrăcat. E puțin vânt. Și frig, bineînțeles. O mângâi unde știu că-i place – pe gât. Ea geme de bucurie: „Ai văzut? Ai văzut?” „Taci, mă, toanto!” Ea sare de bucurie în jurul meu. Pesemne e bucuroasă că nu mai e singură. Uite așa ne aduce bucurie un câine. El nu se îndoiește niciodată de noi. Noi… (cred că am mai scris vorbele astea din final, dar două bătăi nu strică, d-apoi…)

 

Ceaușescu în ultima cuvântare: „…considerând aceasta ca o…” Lumea începe să se burzuluiască. Ceaușeasca: „Stați liniștiți. Liniște, n-auziți”. Ceușescu: „Așezați-vă liniștiți la locurile voastre”. Apoi tot el către ai lui: „Asta-i o provocare” (în treacăt fie zis, poate că avea dreptate, dar totul s-a făcut pe baza nemulțumirii populare reale) Începe apoi să vorbească iarăși. Securiștii din față aplaudă. Ceaușescu e șmecher, vrea să devieze atenția mulțimii: „Am hotărât în această dimineață… bla-bla-bla”. Și anunță creșterea pensiilor, alocației zisă și alcoolație, etc. Securiștii din față iarăși aplaudă: Ceaușescu și poporul! Ceaușescu și poporul!

Dar istoria, reluând într-un anume fel vorbele lui Marin Preda, nu mai avea răbdare.

 

„Toată vorbăria despre un popor separat ucrainean, declara Soljenițân, ființând de prin secolul al IX-lea și posedând limba proprie, ne-rusa, este un fals inventat recent”. Un fals idol acest Soljenâțân, scornit de stângiștii nobeliști. Același lucru îl spune Putin. Dar, stupoare! Soljenitin primește cu satisfacție din mâinile sângerosului Dictator Premiul de stat.

 

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…