Cu ce se curăță petele de somn? mă întreb. De bună seamă, cu cafea și tutun. Și cu scrisul câteodată.
Când eram copil, veneau țigăncile cu colindatul. Erau așa: Lelea Munteanca, țiganca cea bătrână, apoi Ileana poreclită de țigani Curnăpoaia, Geta, colega de clasă a soră-mii, și nu îmi mai amintesc cine. Cântau o colindă care începea așa: „Sus în poarta raiuluiu/Șade Maica Domnuluiu.” Mama le imita că râdeam cu lacrimi. Le dădea bani și câte un pahar de vin. Lelea nu bea: „Nu beu, doamna Săndica, că mă moi di tăt”.
Scrie unul pe un chat: „Iar au venit țiganii cu Steaua! M-au spart ăștia”. Mda, așa e… Nu-i vorbă, erau și înainte. Dar acum obiceiurile de Crăciun și Anul Nou au rămas numai pe seama țiganilor. La noi copiii nu mai merg cu uratul. Câte un tătic deștept până la genunchiul broaștei, cum zice Creangă, le zice cam așa: „Lasă că vă dau eu câte o sută de lei. Ce să vă mai duceți!?” Păcat! Mare păcat!
Duca noastră nu e acasă. Umblă cu haita, cum se zice. Apropo de asta: este un fotbalist, parcă la echipa din Botoșani, pe care-l cheamă Haită. Va fi avut vreo străbunică care umbla cu haita. Și la Primărie, când s-au dat numele în acte au zis: „A cui îi ista, bre?” „A lu haita ceea”.
Sadoveanu spune în romanul Nicoară Potcoavă că Nicoară și tovarășii săi au coborât dealul Păunului și au trecut prin pădure spre Prut. Nu pomenește nimic de Tomești. Pe atunci nu era nici un sat Tomești. Era un Tomești (numele vine probabil de la un Toma), scriu documentele, dar mai încolo, pe Bahlui. Satul s-a format în majoritate din munteni (veniți din Muntenia acum cam 200 de ani). S-au așezat aici, fiindcă erau aproape de oraș și puteau face comerț. Ai mamei, în Goruni, peste deal, erau veniți din Basarabia, mai blonzii și cu ochi albaștri, cum era bunicul meu și cum e mama. Primii goroneni, au fost numiți chiar așa Goroneanu – erau țigani- robi aduși de boieri aici ca să le lucreze pământurile. Îmi povestește mama că unul Goroneanu, tatăl lui Gheorghe Goroneanu, pe care l-am cunoscut și eu), când se îmbăta spunea în crâșmă: „Ce căutați, bre românilor, în sat la mine? Bunica era de la Mânzătești, încolo, spre Basarabia. Bunicii mei și din partea tatei și a mamei au ocupat locurile din deal, ca să-și pună acolo vii și livezi. Mai târziu au fost avantajați cei care aveau casele în vale – puteau merge mai ușor la autobuz și, astfel, la serviciile din Iași. Numai Ivan moldovan, adică eu, care am făcut naveta la liceu, apoi la facultate în Iași Ceva suflet de slav, cu apucături violente, „degrabă vărsătoriu de sânge”, cum zice cronicarul, dar inimos și iubăreț, e musai că am. Sigur, fac și eu doar niște presupuneri. E plăcută zăbavă asta, să-ți faci presupusa genealogie.
Ninge! În fine ninge! Peltic și rar, dar ninge. Se cheamă că-i iarnă. Duca a venit la ușă, a găsit o cârpă acolo. Nu mai doarme direct pe ciment. Îi dau ultima bucată de parizer. Pe mama o aud umblând prin camera ei. Pentru ea, care a muncit fizic o viață, e un chin să nu facă nimic acum. Schimbă lucrurile de ici-colo pe afară. Eu și Maria le punem la loc. Nici de citit nu mai poate. I-a spus o doamnă de la ochelari că pentru ea nu mai există dioptrii așa de mari. Doar vrăbiuțe sub streașină. Le aud piciorușele. Se îngrămădesc acolo: Ce ne facem, fetelor!
Cafeaua și… Dar n-am nici o dispoziție de lucru (scris). Am să-i propun Mariei să mergem prin oraș pe undeva. Ce-i drept, pietenii mei sunt tot mai puțini. Unii și-au dat întâlnire cu Domnul. Cum o fi oare? Nu mă tem, doar ignor chestiunea, o amân. Dar până când, frate! Și, totuși, mi-a venit în cap să scriu ceva. Slavă Domnului, cerebelul încă își face datoria. Am un car de amintiri!
Ne-au cerut nouă, colabo(ratorilor) de la Ziarul de Iași, să dăm pentru sfârșit de an un text despre un om deosebit pe care l-am întâlnit (sau nu) în viață. Am scris despre Putin:
Întâlnirea mea cu Putin
Veneam cu trenul de la Chișinău, eram singur în compartiment, când au intrat doi haidăi, unul mai mare ca altul. Primul m-a ridicat ca pe un fulg și s-a apucat să mă purice. Șo-șo! mi-a făcut semn să tac. Al doilea s-a apucat să controleze prin compartiment. Nimic! Tipii apoi au ieșit.
După aceea a intrat un individ cu căpșorul ca un ou de rață, cu buzele împletite. Semăna izbitor cu Putin.
-Vladimir Vladimirovici, vâ?
-Da, ia.
Mai departe discuția cu dumnealui am purtat-o în rusește, doar o traduc aici pentru dumneavoastră. Am rămas prostit o vreme, apoi l-am întrebat:
-Unde mergeți?
-În Italia la doctorul Cavalcanti de la Milano. Am o tumoare, cred că ai citit prin ziare, și cică doctorul ăsta știe s-o tămăduiască. Așa mi-au spus gheneralii doctori.
Mă uitam mut la el, așa că a continuat:
-De ce nu a venit doctorul Cavalcanti în Rusia, vrei să întrebi?
-Îhâ!
-Ei, bine, doctorul Cavalcanti nu vrea să vină, așa că eu, președintele celei mai mari țări din lume, trebuie să merg la el, a spus Putin oarecum enervat. Hai, întreabă-mă ce vrei să mă întrebi. N-avem timp prea mult. Știu că scrii la ziare, ți-am citit dosarul.
-Ce aveți cu Ucraina? mi-a venit pe buze prima întrebare.
-Dragul meu, eu nu am nimic. Dar ghinărarii mei au. Și nu mai pot scăpa de gura lor. Plus că rusul obișnuit, să știi (uite, de asta nu sunteți conștienți voi, românii), vrea o Rusie mare, balșoaie, ca altădată. Așa s-a obișnuit. Tot victorii, tot victorii.
-N-o să mai fie Rusia cum a fost. Cel puțin nu așa curând.
-Așa cred și eu, dar ce să le fac? Cum ziceți voi: Până nu se urcă Ivan pe divan… Gata, aici trebuie să cobor. Do svidania!
-Do svidania, Vladimir Vladimirovici. Mi-a făcut plăcere! Nu vă urez uspeh (succes).
Ora 3 și ceva. Ca de obicei, mă trezesc pe la 2, stau în pat, cujet (de data asta la Ștefan cel Mare), apoi mă dau jos din pat, pâș-pâș (ca să n-o trezesc pe Maria), merg și-mi fac un nes. Mi-am notat pe o hârtie aseară ce vreau să scriu (uneori notez, dar nu mai știu ce am vrut să scriu. De pildă, am scris: Proză Prunariu cosmonautul – eu. Dar nu mai țin minte ce am vrut. Ce am eu în comun cu Prunariu?). Acum vreau așa: Despre colectivizare și cum îi ieșea tata înainte lui V.D. care lucra la colhoz cu iapa tatei pe care o dăduse la colhoz. „Mă, Vasile, să ai grijă de iapa ceea. Să n-o dai la altul și să n-o bați, că-i simțitoare” îi zicea tata, invitându-l pe nea Vasile la un pahar de vin. „Lasă, bădie, că știu eu”. Aveam șapte-opt ani pe atunci. Sau am mai scris asta? În orice caz, e o întâmplare care nu-mi iese din minte. De ce oare? Să fi dat în mintea copiilor?
„Pasagerii companiilor aeriene din UE vor putea vorbi la telefon în timpul zborului” scriu ziarele. Ptiu, drace! Era unul din puținele locuri unde nu auzeai blestematele astea de telefoane de vorbe goale: „Și ai pus și sare de lămâie?” „Daaa, cum nu? Și tăiței, și papricaș”.
Vine un băiețel la Maria la pregătire. Duca îi iese înainte: latră fericită, se-nvârte în jurul lui. Băiețelul e bucuros și el: dă s-o mângâie, „stai cuminte că mă murdărești”. Uite de aceea sunt pe lume câinii: ne fac viața mai fericită.
După victoria de la Vaslui, Ștefan cel Mare a poruncit ostașilor săi să țină un post de patru zile, numai cu pâine și apă. După cum spune cronicarul polonez Martin Bielski, Domnul, desculț, împreună cu ostașii a făcut un pelerinaj la locul luptei. La întoarcerea la Suceava toți locuitorii, în frunte cu mitropolitul, i-au făcut o primire sărbătorească. După încheierea zilelor de post, Ștefan a dat „un mare ospăț… vitejilor săi de la mare până la mic și multe daruri a împărțit atunci oștirii sale întregi.” Tot acum a ridicat la rangul de viteji (cavaleri) pe țăranii care se distinseseră în luptă, iar pe o parte a boierilor căzuți în luptă, între care și fratele vitreg – Petru Iachinovici – i-a înscris în pomelnicul mănăstirii Bistrița. Iată numele lor: stolnicul Toma, Petru Mărjelat (oare scenariștii de aici s-au inspirat când au închipuit personajul Mărgelatu?), Sima Hrană, Roman Coșuleanu, Stanciul Nemeșul, Cristea Brae, Petre Iezereanul, Ivan Ciocârlie și Jurj Tudor. Slavă lor!
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
