TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Iată un proverb adaptat: Cine seamănă vânturi să culeagă furtună, zice un cultivator de fasole.

 

Ies în ușă cu cafeaua în mână. Dealul din față e „retezat” de ceață pe jumătate. Din ceață se aude huruitul unui avion (deși am citit în presă că avioanele n-au decolat azi!?). Zăpada puțină căzută s-a topit și a ieșit iarăși iarba verde. Și mi-am amintit de o soră de-a soacră-mii, tanti Creața îi ziceau toți, era olteancă. Povestea de doi vecini de-ai ei în vârstă: unul zdravăn, Dămian, și unul bolnăvicios, Gheorghe. „Ehei, Gheorghe, nu mai calci tu iarbă verde la primăvară – îi zicea Dămian. Vine primăvară – Dămian murise, iar Gheorghe era sănătos tun.

Îmi spune mama o snoavă veche. Cică țiganul lucra la boier și zicea:

-Stai, Soare, stai Soare

Să lucrez la boier tare.

Pe urmă pe țigănește:

-Gea, Khama, gea!

adică,

-Du-te, Soare, du-te!

P.S: Snoava nu prea e conformă cu corectitudinea politică actuală, dar…

Pentru a se feri de frig, economisind în acelaşi timp bani pe fondul creşterii preţurilor la energie, guvernatorul capitalei Tokyo, Yuriko Koike, le-a recomandat cetăţenilor japonezi să poarte pulover pe gât. He, he! Ce să mai comentezi?!

Cristiano Ronaldo: „Cred că fanii ar trebui să ştie adevărul, ar trebui să ştie că jucătorii vor tot ce este mai bun pentru club. Vreau tot ce e mai bun pentru club. De aceea am venit la Manchester United”. Adevărul, Criștianu, este că trebuie să înțelegi mersul lumii: că ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul în fotbal! Scrie o carte, dă interviuri despre trecut, investește banii în ceva (dacă nu ai făcut-o deja), dar la jocul ăla cu mingea de fotbal lasă pe alții mai tineri. Dar tu ești ca bărbatul din proverb: Ce știe tot satul nu știe bărbatul.

 

E miezul nopții. Mă trezește ploaia – una molcomă, de toamnă obosită. Cafeaua și… îmi fac însemnări în vederea unui articol despre Putin. Dar probabil nu-l voi scrie. Mi-e tot mai silă să scriu despre politică. Oricum, o fac atâția alții. Vorbesc și vorbesc. Parcă n-ar mai avea altceva ce vorbi.

Poate am mai scris bancul, nu mai țin minte. Dar pe mine mă distrează de fiecare dată când îl aud.

-Băi – îi spune unul altuia – tu știi că eu sunt Iisus?

-Hai, băi, c-ai băut prea mult.

-Nu, băi, hai să-ți arăt.

Și intră într-o crâșmă. Chelnerița când îl vede:

-Iisuse, iar ai venit!?

 

E drept, nu mai este nici o rază de soare. Cerul plumburiu. Dar vreo zece pițigoi, frumos colorați, mișună printre frunzele de vișin și de nuc căzute. Nucii aproape golași. Vișinii mai au ceva-ceva frunze roșietice. Duca stă sus în grădină și se uită la vale. Îmi vine să ies și eu , deși e cam frig. Încă nu m-am adaptat. Maria e plecată în oraș cu Raluca, fata soră-mii de la Pitești, și cu Cristi, soțul ei, într-o daravelă cu pământul. Pe mine m-a scutit – mi-a făcut procură. Boier, de! Cam plictisit. Nu-mi vine să fac nimic. Se vede și din faptul că beau a treia cafea pe ziua de azi. Și mi-a venit în cap azi o scenă când Fellini a luat Premiul Oscar și a zis pe scenă soției lui, marea actriță Giulietta Masina, pe care, probabil, o știa emotivă:

-Non piangere, Giulietta! Non piangere!

Și ea râdea, cu lacrimi pe obraz: așa se bucura ea pentru soțul ei.

 

Ora 4. Mă trezesc și chibițez aici. Îmi fac o cafea, dar n-am zahăr, așa că folosesec nu știu ce zahăr bio de-al Mariei. Și-mi vine, scuzați, să borăsc din cauza asta. M-am deșteptat abia după aia: trebuia să nu pun în cafea nimic. Azi trebuie să merg la Primărie, ca să semnez cu rudele nu știu ce rahat de hârtie în privința pământului. Și am așa o plăcereee… cum câinelui îi este a linge sare. Sper să se miște repede cei de la Primărie și să nu fac prea mult sluj pe holuri. O să-mi folosesc pentru asta toate fostele cunoștințe simpatice de pe când am lucrat acolo. În fine, ce să mai zic?! Nervozitate! Un titlu de articol pe care mi l-am notat cu zile în urmă pe o hârtie: Întunericul vine de la Răsărit. Și alt titlu de proză: Acasă. Îmi amintesc când am venit de la liceul militar în satul meu – mergeam pe drumul spre casă, mă salutam cu oamenii, mi-i aminteam pe toți, pur și simplu îmi țâșneau lacrimile din ochi și-mi tresălta pieptul: eram la acasa mea! Deh, aveam doar 14 ani!

 

Încerc să mă remontez.

Cică atunci când Dumnezeu a făcut lumea a dat fiecărui bărbat câte o femeie.

-Doamne – au zis călugării – dar noi ce ne facem?

-Ei – a răspuns Domnul încurcat – duceți-vă și voi pe la cele măritate.

 

L-am cunoscut cu ani în urmă pe părintele Calistrat de la mănăstirea Vlădiceni, condamnat acum cu diverse chichițe de presa ieșeană, ba și de cei de la Mitropolie. Vă spun sincer, mie mi-a plăcut. Cred că unora nu place, fiindcă părintele e un om ieșit din albie, așa cum ar trebui să fie un călugăr adevărat. E genul de om „ce-i în gușă și-n căpușă” – dacă nu-i place ceva o spune neîntârziat, îi ceartă pe cei păcătoși ca și călugării din vechime. Iar unora limitați este posibil să nu placă chestia asta. Nu exclud și o răzbunare împotriva lui pe linie călugărească. Că în popime e o mâncătorie mai ceva ca-ntre fotbaliști sau chelneri.

 

Am pus ordine prin grădină, că se anunță frig. Îmi pare rău de iarba crescută în fața casei (o semănase Maria): de un verde crud și înaltă mai cât o palmă. Se va sfarogi, cum se spunea cândva. Dar mai e de lucru. Mă hodinesc însă pe facebook.

 

Marțea – dis-de -dimineață am scris două pagini din Singur printre inspectori, întâmplările mele la inspectorat. Măcar și inspectorul cu nume predestinat, Guzganu, profesorii ieșeni îl știu, au vrut să-l și bată în 90, mare ticălos mai era! Poate îmi iese de o carte. Văd că nu prea s-a scris cum era la Inspectorat „pe vremea aia”. Dar cum o fi acum? Apoi gunoiul, judec ca un robot dis-de-dimineață. Apoi să se scoale Maria și să începem strânsul frunzelor: în afară de vișinii de la gard, sunt doi nuci în ogradă. O-ho-ho, e de muncă! Boul de cățel iese după mine în drum și fuge lătrând după orice mașină. A căpătat obiceiul ăsta golănesc de la o vreme. Și nu se găsește un șofer și să dea peste el. Nu știe ce-l așteaptă! Vlăduț din Marea Britanie ne sfătuiește să-l ducem înapoi la padoc. Mănânc, apoi beau cafeaua. E a doua pe ziua de azi: dacă-i bal, bal să fie! Dar sunt preaplin de idei de scris. În fine, să nu forțez lucrurile. Să las să vină de la sine, ușor, ca o naștere, aud, sub apă. Sau o fi o făcătură ziaristică. Căci vorba veche spunea clar: a rămas grea!

Gazetele scriu de Dragon Fire, arma cu laser cu energie dirijată (LDEW) a Ministerului britanic al Apărării. Ehei, drăguților, să vă văd eu cu Dragon Firea!

 

Ora 4.23. Aștept să ies în întâmpinarea Mariei. Vine de la Baia Mare. Neputând să mă apuc de ceva serios, doar fac proiecte. Cel mai plăcut e să faci proiecte. Nu mă obligă cu nimic. A doua zi le-am și uitat.

În finalul Istoriei Literaturii Române, G.Călinescu spune despre femeie: „Eminescu privește femeia ca și poporul, în suavitatea ei terestră, tipul lui predilect fiind „văduvioara tinerică”, bună de strâns în brațe. Femeia -arhanghel, ființa metafizică, călăuzitoare în viață, lipsită de concreteță e mai în spiritul Eliade și Macedonski, amândoi utopici violenți, mistici constructori de lumi neterestre.” Ce să mai comentez? „Suavitate terestră”?

 

Ies afară. Întuneric beznă. Totuși, câteva lumini în sat. Pe deal o cruce mare, care la început m-a enervat. Treburi primariale! Acum însă m-am învățat cu ea.

Câteva lumini în sat. Și crucea mare luminată în vârful dealului. Chestia de oligofrenie primarială. În copilărie urcam până acolo după viorele , toporași… Și jucam fotbal cu băieții. Este acolo un teren ca o covată: Porțile erau sus, nu prea puteai urca să dai gol. Aaa, și cocoșii din sat. După deal, la blocuri, se aude duduitul unor mașini. Slavă Domnului că în sat sunt doar cocoșii. Cât va mai fi!

 

Cilibi Moise, evreu fără știință de carte, vânzător de mărunțișuri prin iarmaroace, și-a dictat maximele zețarului său. Doar două aici: „Într-o zi Cilibi Moise a dat de o mare rușine, l-a călcat hoții într-o noapte și n-au găsit nimic”. „Ce deosebire este într-o roată de car și un avocat? Roata strigă ca s-o ungă, pe avocat trebuie să-l ungi ca să strige.”

În afară de unii scriitori de la Iași și vreo doi de la Bucale, nu cunosc și nici nu vreau să cunosc alți autori. Lasă că nici ei pe mine! De citit îi mai citesc. Dar nu cred că are importanță dacă scriitorul în cauză are burtă sau se burică sau are izmenele îngălbenite. Era în copilăria mea un lăutar vestit în toate satele din preajma Iașilor. Bălteanu îi zicea. M-aș mulțumi și cu celebritatea lui Bălteanu. Povestea bunicul meu că a mers acasă la Bălteanu să-l angajeze la nunta tatei. Bălteanu a ieșit în izmene. Când s-a întors, povestea cu haz bunicul, Bălteanu avea izmenele îngălbenite.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…