Cică după ce Ștefan cel Mare mai căpăcește o dată pe turci, face o monastire. După asta cinsilierii, care pe atunci se chemau sfetnici, îl întreabă:
-Măria Ta, cum să-i spunem?
-Vedeți neamțul ceala pe-o cheatră? Să-i spunem Cheatra Neamțului.
În fine, mai pune o dată pe fugă Măria Sa pe turci și consilierii îl întreabă:
-Măria Ta, cum să-i spunem locului de pomenire?
-Vedeți neamțul ceala pe-o cheatră? Să-i spunem Cheatra Neamțului.
Discută consilierii între ei, apoi îndrăznesc a-i spune:
-Măria Ta, dar ai mai zis Cheatra Neamțului.
-Ei, atunci să-i zicem Sighetu Marmației.
E octombrie și așa frumos! Nucii s-au defrunzit, dar văd că la vecina de peste drum, tanti Verginica, nucul e încă cu frunze. Aronia pe care a pus-o Maria înspre fundul grădinii e roșie ca focul. Restul pomilor sunt de la verde-gălbui spre roșiatic. O aripă de vrăbiuță în fața ușii. „E de la câine ”, zice Maria. „Nuuu, asta-i obiceiul mâței. Se vede că ești orășeancă. A adus-o mâța în fața ușii ca să se laude. De, legea naturii”. Scriu la un jurnal pe Facebook pe care am de când să-l includ într-o lucrare mai mare, poate un roman. Acum toată lumea cumpără roman (dar nu le citește mai nimeni). Poate mergem la Baia Mare, la rudele Mariei. Îmi voi lua Enciclopedia amabilă de Alexandru Tacu. Să o citesc în vacanță mai pe îndelete.
Da, vreau să prind în cuvinte lumina tandră și limpede a cuvintelor din iubitul meu Iași, care mi s-a prins de suflet ca marca de scrisoare, cum zice cântecul. Și asta încă din copilărie, când mergem cu tata la Hală „cu marfă”, apoi în studenție când sărutam iubita în jurul Universității, pe o bancă înconjurată de lemn câinesc, o acel lemn câinesc înseamnă în viața mea mai mult decât grădinile Palatului Versailles!) și nici ploaia și nici frigul cele mai atroce nu ne alungau.
Rușii și-au supra-mega-extra-giga-estimat armata. De asemenea au subestimat clar Ucraina si capacitatea Occidentului de a pompa bani și arme spre Kiev. E clar că Putin și generalii săi nu se așteptau la așa ceva. De altfel, sunt sigur ca nici nu își dorea așa ceva. Își dorea o „operațiune militara speciala” cu care în maxim o luna ar fi răsturnat conducerea țarii si Ucraina ar fi avut iar președinte și guvern pro-rus. Problema lui Putin și a „elitelor” lui este că acum nu mai pot da inapoi. Sunt prinși între a continua și a spera să câstige totuși ceva, sau a pierde rușinos. Și asta ar duce la căderea lor. Partea nașpa e ca sunt periculoși când sunt prinși la colt.
Soare și vânt. Pe drum trece unul cu o târtâitioare (așa le numesc eu), face un zgomot mai mare cât trei mașini. Nu-mi vine să ies la săpat. Văd de pe fereastră hârlețul în săpătură. Așa l-am lăsat. Îmi vine să-i trimit lui Viorel un mesaj: Mi-a spus că face o carte pe baza textelor mele de pe Facebook. O samă de basne de pe Facebook – mi-ar plăcea să se cheme. Dar mai stau, mă mai gândesc, mă mai socotesc. Oleacă, olecușoară, olecuțâcă, așa, moldovinește, că doar nu dau tătarii! În fine. Pe drum trece o altă târtâitoare. Gata!
Mama povestește că la un moment dat nana Ileana, sora ei din Tătărași și cea care m-a botezat pe mine, a ținut în gazdă o rusoaică, care a fugit din Rusia de bolșevici. Rusoaica era de viță nobilă. Pe taică-său l-au împușcat bolșevicii. Și povestește mama că la rusoaica aceea venea singura ei prietenă, tot o rusoaică din cartier. Și mama a ținut minte: Când venea acea rusoaică întreba la ușă:
-Mojnă? (adică: Se poate?)
-Mojnă, mojnă.
Și intra rusoaica aceea și boscorodeau ele pe rusește vreo oră. Așa se simțeau bine, își descărcau sufletele, concluzionează mama. Departe de țara lor, departe de neamuri, de prieteni…
Of, doctorii ăștia! Ca întotdeauna vorbesc pe păsărește: nu mai zic „gât”, ci „tract respirator” La un medicament zice așa: „pentru tratamentul mucolitic de durata scurta al tulburarilor acute ale tractului respirator, asociate cu hipersecretie de mucus dens si vascos”. Hai că eu ca eu, mai înțeleg ceva. Dar ce poate înțelege moș Gheorghe după ce a stat o zi în frig la desfacat păpușoi? Îi de răceală, bădie Gheorghe.
Știrile din ziare (de pe Net) sunt tot mai descurajatoare: Unele spitale riscă falimentul, atac cu drone kamikaze, „războiul secolului!” nu s-a încheiat, reducerea producției de petrol, mișcarea care ar putea oferi Kremlinului putere pe front, adjunctul lui Lavrov acuză că războiul din Ucraina a început la București, etc. O poveste spune că doi șoricei au căzut într-un borcan cu lapte. Primul a zis: Tot am să mor! și s-a dat la fund. Al doilea a tot dat din lăbuțe până ce laptele s-a făcut un gogoloș de unt și astfel șoricelul a scăpat. cu viață. Ei, bine, eu sunt primul șoricel – mă descurajez rapid. Mai bine nu mai citesc știrile. Adun nucile de prin frunzele căzute, sap prin grădină, îmi fac nesuri, că n-o fi foc un nes acolo, admir lumina soarelui care, nu-i așa, vine de la Răsărit și cuprinde juma de deal, mai schimb o vorbă cu un consătean care trece pe drum, dau cu flitul Filitului (nu-mi vine să merg, mai bine casc gura la precupețe în piață.) Mai e Filitul? Nu s-a terminat? Să vă spun drept, dar nu spuneți la nimeni: Nu suport adunăturile de scriitori, pupatul în fund reciproc, etc. După mine, chestia asta cu scrisul e ca și sexul: se face în intimitate.
Vine Gerul – zicea tata – de-acuma trebuie să îmbrăcăm cojoacele cele groase. Azi-dimineață s-a făcut o pojghiță uite așa! Iar eu îmi închipuiam pe câinele ăsta de Ger ca pe un bătrân ursuz, care face numai rele. Ca pe moș Pintilie, vecinul nostru, care stă în coșmelia lui și nu iese decât după apă la fântână. Și din când în când se duce în Basarabia, la sora lui.Ieri dimineață am văzut ca un fel de brumă pe omețel. Și florile s-au albit. Aha, mă dumiream eu, gerul vine laolaltă cu bruma.
Cică apa lacului Tekirghiol s-a colorat în roz., fenomen necunoscut. Asta îmi amintește de un ghid turistic de pe vremea când conduceam grupuri de turiști. Ți se pun tot felul de întrebări, care de care mai fistichii. Ghidul cu pricina mi-a povestit că o turistă l-a întrebat de unde vine numele Tekirghiol. Bineînțeles, ghidul habar nu avea. Și atunci a început să fabuleze. Era o fată Tekir și se iubea cu Hasan. Dar taică-său, pașa Suleiman, nu voia ca fata lui să se căsătorească cu Hasan, care era sărac ca o tingire goală. N-a lăsat-o. Și atunci frumoasa Tekir s-a aruncat în lacul care azi îi poartă numele. Iar turiștii au rămas impresionați: Wonderful! Merveilleux!
În Nomenclatorul Oficial, spun ziarele, au dispărut 62 de meserii. Printre acestea este și „fierbător gogoși de mătase”. Fierbător gogoși a rămas. Și zicătorii gogoși, desigur, au rămas. Nu, nu actorii sau scriitorii! Politicienii.
N-am să fiu niciodată ca Ciolacu sau Cîțu: nu știu să joc hora. Dar sarmale mănânc. Și încă cum! E drept, îmi plac numai cele în foi de viță, iar acuma toată lumea face numai în foi de varză. Și mici cât gloanțele dum-dum. Nu sărmăloaie din alea, făcute ca să scapi de treabă.
Ora 8 și. Beau cafeaua afară. Soare cu dinți, cum zice mama. Graurii, vreo cinci, se alintă în vârful salciei. Nu știu cine mi-a spus (sau am citit undeva) că graurii au plecat. Ei bine, nu au plecat. Vrăbiuțele lângă mine, pe țeava de gaz metan. Una e ciufulită, cu pene lipsă. O fi mai bătrână? Știți vorba: Și vrabia-i pui/Dar dracu știe de când îi. Mai am un pic de săpat. Că sărbătorile astea parcă-s făcute pentru puturoși și tăfâlce (iarăși o vorbă de-a mamei). Mama e un adevărat dicționar de vorbe vechi. Pe unele nu le găsesc nici în dicționarul tezaur. Duca vine cu pas alintat și-și pune botul pe piciorul meu: „Hai, mângâie-mă!” O mângâi, ce să fac!?
M-am hărnicit: Am scris două articole, unul despre perdiojile (beșinile) lui Putin și altul despre Pachița, o amintire din copilărie despre o cerșetoare. Așa că sunt asigurat două săptămâni de-acum înainte, mai ales că am renunțat să mai scriu la Liternet. Mă obosea, mă sileam prea tare: să scriu și să scriu. Bah! În concepția mea scrisul trebuie să fie un fel de sărbătoare. Am convingerea asta, care mi se adâncește cu anii ce trec. În altă dezordine de idei, zilele trecute a venit un tip la poartă, un tip pe care l-am cunoscut cu ani în urmă la barul domnului Tacu. Eu eram un privilegiat al barului de cum coborai pe scările de lângă Casa Modei, chiar prieten cu răposatul domn Tacu și în general cu familia Tacu. Cică a scris un roman și să vorbesc eu cu cei de la Polirom (n-are gânduri proaste, vrea popâc chiar la Polirom) sau de la altă editură importantă. I-am răspuns că nu am nici o pilă, nici măcar cunoștințe (mi s-au șters din memorie cei de acolo de când nu am mai colaborat cu ei și, oricum, nu poate fi vorba de „intervenții” între mine și ei). Cât am dat la Polirom pentru o carte? mă întreabă. Nimic, i-am zis. Nu am plătit niciodată: nici la Polirom, nici la altă editură. Tipul se uita câș la mine. Probabil credea că îl mint. Așa că l-am ținut la poartă pe tip până s-a lămurit și a plecat. Maria: „Trebuia să-l inviți în casă.” „N-am simțit nevoia”.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
