Pentru egalitate de șanse băutorii fruntași au dreptul să bea în orice crâșmă.
O amintire? E mai mult decât amintire: face parte din viața noastră, a mea și a Mariei, soția mea. Când eram student, mă plimbam cu ea prin Copou, pe sub teii despre care Emil Brumaru a scris niște versuri nemaipomenite și pe care tembelul ăsta de primar vrea să-i taie, ne plimbam (nu cu primarul, nici cu domnul Brumaru, ci cu Maria) ne țineam de mână și ne despărțeam când vedeam pe vreo profesoară, pe doamna Cotorcea sau pe domnișoara Bălănescu, că așa era pe atunci. Și deodată, într-un sfârșit de săptămână, îi spun că am să stau acasă, ca să scriu o lucrare. Nu mă întrebați ce fel de lucrare că nu mai țin minte. Și stau eu acasă sâmbătă și duminică, mă frământ ca un pește pe uscat, nu scriu nimic și atunci mi-am dat seama că-s îndrăgostit. Luni merg la cămin, dau de Letiția, colega de cameră a Mariei, care-mi spune că Maria a plâns toată duminica. Doamne, îmi zic, gata, m-ai prins!
Eu voiam să scriu. Na, când e să faci o patimă, o faci şi din borşul cu ştevie. Când vrea Domnul, mătura se face puşcă, spune o zicală ovreiască sau armenească, nu mai ştiu. Eu voiam să-mi transform viaţa în cuvinte. Asta a fost filosofia vieţii mele: să iubesc cuvintele, să mănânc cuvinte, să beau cuvinte, să mă otrăvesc cu ele, căci dacă iubeşti ceva până la capăt, bei şi drojdia de la fund, te şi otrăveşti volens-nolens. Iar otrava asta te întăreşte – am convingerea asta.
29.09. 2022, ora 13. 30. Maria e iarăși în oraș. Presupun. Eu ațipisem. Aș fi vrut să merg și eu pentru că mă simt indispus. Poate o călătorie mi-ar face bine. Pe urmă am căutat-o în camera ei – nu era. Plictisit și fără chef. Sau e cam același lucru. Pe patul desfăcut un clip-board (așa se scrie?), în balconaș pere, nuci la uscat și gutui pe măsuță, pe scaune, pe pervaz. Bineînțeles și tot felul de pantofi. Le ridic aici fiindcă le ia Duca și le duce pe unde apucă. Apoi le roade. Are peste doi ani dar a rămas tot copilăroasă – de Duca vorbesc. O iubesc și ea își dă seama. Își apropie botul de mine ca s-o mângâi. Tot pe pat e și Jose Saramago – Pluta de piatră. Nu chiar Saramago, ci cartea lui, după cum v-ați dat seama. Oare mai trăiește? Nu am chef să verific. Asta e cu autorii ăștia. Importantă este opera lor, nu cine au fost. Bine, o să spune-ți, dar deadea Lev, dar Iminescu. Vax! După mine, opera și iarăși opera. Restul e cacamaca. Îmi amintesc că am vrut să citesc Pluta cu ani în urmă, dar am renunțat din cine știe ce motiv. Acum m-am reapucat. Ar trebui să caut toate cărțile din bibliotecă și să citesc ce nu am citit sau ce am citit parțial. Fac și economie în felul ăsta. Nu mai cumpăr o vreme cărți sau cumpăr mai puține. Stau cu ușile deschise. Muncitorii constructori de la blocul de vizavi au lăsat-o mai moale. Pesemne lucrează la interioare. Muncitorii ca muncitorii, dar ce va fi cu locatarii când se vor muta aici? Sper să nu fie niște… în fine. Trimis un text lui Răzvan la Liternet. A durat ceva până am găsit un text pe care nu-l mai trimisesem. Nu am dispoziție zilele astea să scriu altceva. Motivul? Dracu știe! Să mă duc oare la magazin după niște nesuri? Doar ca să ies. Daaa! Bună idee!
Bumbescu – fostul fotbalist de la Steaua. Ce nume predestinat! E acum o hahaleră simpatică, după cum pare în poză. Mi-l închipui mergând cu băieții „la una mică” și întreținând atmosfera cu niște hohote homerice. Pe urmă sugând bomboane de mentă ca să nu-l simtă nevasta la întoarcerea acasă.
E ora 1.45. Nu pot să dorm și mi-e foame, dar nu merg la bucătărie ca să n-o trezesc pe Maria. Drept urmare, casc gura pe Facebook. Indispus. N-am nici chef să citesc ceva, deși mă așteaptă pe masă un vraf de cărți. Mă uit ca tâmpitul la cele de pe masă: cărțile, o pasăre de pradă chinezească din bronz, un tub de lipici, băiețelul de la Bruxelles care face pipi, un ursuleț de pluș atârnat de cocostârcul veiozei, pixuri (patru), „bolintinul”, o cruciuliță din lemn cu Iisus, un plici de muște, țânțari, etc, poza nepoțelului care-mi zâmbește, o poză cu Maria ahăhă, când era la mama fată și zâmbind timid, cum zâmbește ea, nu s-a lepădat de timiditatea asta nici acum… Și nu pot să iau nici o hotărâre. Ce să fac?
Inițial am vrut ca această carte să se cheme Viața la țară, dar, după cum știți, mai este așa un titlu în literatura noastră. Plus că eu voi vorbi aici mai ales de viața la oraș. Ș-apoi despre ce viață la țară poate fi vorba? Este greu și să spui că viața în satul meu, Tomești, mai este viață la țară. Mai ales azi. Viața de aici este mai degrabă de nici câine-nici ogar, s-a semiurbanizat intens în ultimii ani. Nici faptul că locuim în coasta Iașilor nu este de lepădat. Oamenii lucrează (tot mai puțini, ce-i drept) la oraș, își cumpără cele necesare de la oraș, se însoară și mărită cu băieți sau fete de prin toate colțurile lumii (e drept, din Dahomey sau Ciad nu am auzit) copiii lor lucrează prin toate colțurile Europei, Americii… Sigur, pomii sunt pomi, livezile – livezi, crengile uscate ale salciei noastre se umplu în fiecare dimineață de ciocănitori cu bocănitul lor, de grauri și de alte păsărele gureșe, dangătele clopotelor bisericii din apropiere se aud la fel de tare, viguros, nu peltic ca la bisericile din oraș. E drept, „șușaua” de altă dată a fost asfaltată, avem șanțuri și rigole din beton, numărul mașinilor a crescut binișor, că trebuie să faci slalomuri pe șosea, iar ale vacilor a scăzut tot binișor, până aproape de zero. Iar autorul nu are ce face – își scrie cartea despre viața semiurbanizată din Tomeștii de azi. Dacă aș fi avut la dispoziție o localitate ca Duiliu Zamfirescu ar fi scris o viață la țară. Așaaa…
18.39. Pe cerul albastru nori alburii nemișcați: dedesubt plumburii, deasupra mai albi, strălucitori, luminați încă de soarele nevăzut. Înspre apus sunt și mai luminați. În loc să lucrez, casc gura la minunăția asta de pe cer.
Un filmuleț de la domnul Georgică Deliu, în care o căpriță mănâncă din găleata unui măgar, apoi trage cu capul în găleată, astfel ca măgarul să nu mai aibă ce mânca, îmi vorbește și de firea noastră, omenească. Cam la fel procedăm și noi, oamenii, dar mai ascuns, mai ferit. Cățelușa mea, lasă mâncarea ei și merge, ca să mănânce din blidul motanului. Noi, cum spuneam, facem la fel, dar găsim întotdeauna motivații pentru agresiune. Primul exemplu care-mi vine în minte: Putin în Ucraina. Și, să fiu eu al dracului, are susținători în Rusia, ba chiar și în afara țării. Câteodată mă scârbesc de neamul omenesc.
Viața este puternică… A pătruns şi în perimetrul cimitirului, iar cimitirul s-a supus, ajungînd să fie parte a vieţii. Pe lîngă morţi, cimitirele mai au o populaţie a lor: cerşetori, bătrîni năpăstuiţi de soartă, bolnavi, bolnavi simulanți, gîngavi, cretini de-a dreptul. Pentru aceştia nişte femei, conduse de o fată iute ca prîsnelul, pun albituri pe morminte, pe care aşează colaci, colivă, fructe, batiste ieftine. Niște ciocli nebărbieriți înmînează oamenilor colaci cu lumînare și batistă. Unul din ei își face de lucru alungând niște copii cu șuturi în fund. Doi țigănuși se ceartă pe colaci, ocazie cu care creștinii află că mamele lor sunt niște curve patentate. Pe ici, pe colo se simte și aici extracția rurală a „praznicului”. Îmbulzeli la canistrele de vin. Figuri patibulare chinuite de arsura bruscă a băuturii. Ceară scursă pe colaci. Demnitatea umilă a unor oameni săraci. Cîte nu poţi vedea în doar cîteva minute sub cîrpa de cer murdar de deasupra cimitirului! Unei cerşetoare cu coc gri, nespălat i se dă de-ale gurii şi un pahar cu vin. Soarbe întîi vinul. Îl dă peste cap zgomotos, dintr-o suflare. Apoi aruncă colacul cu lumînare într-un tufiş şi se mai încolonează o dată la paharul cu vin. Fata iute ca prîsnelul îi mai toarnă un păhărel.
Un primar… Sârbu Petre, mecanic de locomotivă… Oamenii au simțit de la început că are inimă bună. De la gazdă și până la Primărie avea de mers o sută de metri și de fiecare dată se oprea pe drum de șase-șapte ori să vorbească cu diverși veleșteni de una, de alta. Avea un obicei Sârbu. Îi plăcea să glumească, rostind cuvintele cu silabele inversate. De pildă, zicea „Lutsa!” nu „Salut!”, „Ce mai cifa?”, adică „Ce mai faci?” sau „Nebi” în loc de „Bine”.Ridica pălăria din cap când întâlnea femei pe drum, de se împiedicau de bolovani femeile de uimire. Până atunci nici un primar din ăsta pus de comuniști nu scotea pălăria din cap în fața femeilor. Sârbu urca copiii pe batoză, scotea din buzunare și le dădea niște bomboane năclăite și pline de fire de tutun. Îi plăceau tare mult copiii. Cică acasă avea vreo șapte. La strânsul cotelor era îngăduitor, îi păsuia pe oameni. Din cauza asta n-a stat mult primar. L-au schimbat că era prea moale și „pactizează cu chiaburii și mijlocașii greșit orientați politic”. L-au acuzat că a anunțat de cu seară pe boierul Osoianu că a doua zi dimineață urma să fie arestat, iar acesta a fugit. Însă nu au avut dovezi. A fost totuși chemat la Securitate, anchetat, numai el știe ce-a tras. După aceea Sârbu s-a întors la meseria lui. Și atunci când câte-un veleștean îl vedea la Depou cocoțat pe locomotivă, îi striga: „Ce mai cifa, nea Petrică?” „Nebi, mă, nebi”, zîmbea el cu toată fața mânjită de unsoare.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
