kiss2025a.jpg Euroguard InCaseEnergy 	oneminamed_nav.gif

TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

O vorbă ovreiască (cam despre bărbat) de la Șalom Alehem: „Lasă vițelul să fugă, când o să-l apuce foamea, se-ntoarce el singur acasă!”

 

Povestește Șukșin într-o povestire despre liniștea care se așterne peste sat înspre dimineață. Ei, bine, acum este aici acel moment. S-au liniștit și mașinile, și bubuitul care se aude de la o discotecă. Lumea pare că a intrat în stăpânirea păsărelelor. Și a cocoșilor care au început mai de mult. Soarele luminează jumătate din dealul din față. Pomii stau nemișcați ca și cum ar vrea să mai tragă un somn – cel dulce, de dimineață. Cei doi nuci, măreți, pare că râd în soare ca niște bunei: nu mă mai gâdilați, măi, vrăbiuțelor! De la seceta de astă-vară mai mult de jumătate de omețel s-a uscat. Sau poate că i-a venit vremea – e bătrân. Deși știu că el capătă an de an ale și alte rămurele. Vorba Eminescului: De ce nu m-aș legăna/ Dacă trece vremea mea… Acum începe toaca la biserică: mai întâi mai încet, până ce băiatul prinde ritmul, apoi tot mai repede și mai mărunt, apoi obosit După aceea clopotele: ding-ding cele mici, bang-bang cel mare. Le aud așa încă din copilărie. Fără ele parcă nu aș mai fi eu! Îmi fac cafeaua. Aștept să se trezească Maria . Azi o să mergem în plimbare în oraș: Parcul expoziției, Grădina Copou, o să facem „talpă pe Bărbosu”, cum spuneam în studenție, adică plimbare pe fostul Karl Marx. Și o s-o trag pe Maria în vreo cofetărie. Vreau ceva cu frișcă, multă frișcă. Până atunci citesc din Șalom Alehem: „Neprețuitei, isteței și preacuratei mele neveste Șeine Șeindl, să trăiască!” La întâmplare. Mă binedispune oricum.

Întrebat de ce nu se revoltă totuşi ruşii, politologul Theodor Paleologu a explicat că e vorba de o pasivitate. „Pentru că există o lungă tradiţie de pasivitate. De ce nu ne-am revoltat noi atâta timp? Au mai fost revolte. A fost greva minerilor, în anii ’70, a fost greva de la Braşov. Dar să fim serioşi. Au mai fost unii disidenţi mai mici sau mai mari, şi taică-meu, de pildă… Nu pot să spui că e mare brânză. Tata şi Dinescu n-au reuşit să adune mare lucru în jurul lor şi mă rog, întrebaţi-l pe Dinescu, că cu siguranţă v-a povestit şi lucruri ridicole din disidenţa intelectualilor români care se speriau la cea mai mică… Revenind la întrebarea dumneavoastră, există o tradiţie de pasivitate ruseasă, vreun fel de masochism care ţine de mentalitatea rusă. Însă, pe de altă parte, tot istoria rusă ne arată că există explozii de exasperare şi să sperăm că se va produce aşa ceva. Nu e imposibil. Eu chiar tind să cred că se va întâmpla pe fondul înfrângerilor din Ucraina. (…) Putin este un psihopat cinic care n-are niciun fel de scrupul, nu se gândeşte câtuşi de puţin la poporul rus, un om care dispreţuieşte poporul rus”, a adăugat Paleologu.

Iată un titlu în presă care m-a umplut de mândrie națională: „Un fost ministru a fost condamnat la închisoare pe viaţa pentru luare de mită”. Aha, îmi zic, bravo, a început și la noi! Să terminăm o dată cu ăștia! Pe urmă citesc și conținutul articolașului. Era vorba de un fost ministru din China.

Iată o știre din presă care mă lasă mască. Un bărbat din Pașcani a donat bibliotecii cărțile părinților săi decedați. Un bibliotecar a găsit în acele cărți 4000 de lei pe care i-a înapoiat bărbatului. Mă credeți? Astăzi sunt fericit – mai există omenie în lume. Inițial m-am gândit că presa ar fi trebuit să comunice numele acelui bibliotecar. Apoi m-am răzgândit: Nu are nevoie.

Ora 7.30. Merg să-mi fac un nes. Prin ușă văd salcia. În vârfurile uscate s-au adunat cam 50 de grauri: fluieră și câsâie. Am citit că migrează și ei, dar numai până în Delta Dunării. Îi spun Mariei. „Ei, du-te că nu-s 50”. Începe ea să-i numere. Pe la 40 se oprește . Erau peste 50. Mai vin și mai pleacă în grupuri de câte opt-zece. „Ei, cu ochii tăi de grănicer (că am făcut armata la Rădăuți, la grăniceri), le-ai și ghicit”. Duca mă simte și vine la ușă să-i dau ceva. Maria i-a pregătit de aseară niște felii de pâine cu parizer. Mănâncă parizerul și lasă pâinea. „Tu te așteptai să mănânce și pâinea? Nici omul nu-i așa de conștient. Ba câteodată e și mai măgar”. Problema la noi e că și mama îi dă de mâncare, ba și o vecină nouă, din oraș, care și-a făcut casă în vecinătate. Ne-a spus: Duca se duce pe acolo și se alintă ca cioara-n laț. Iar Duca urcă în fiecare zi la ei. Are o gaură prin gard. E o gaură sacrosantă: a Ducăi. De ce să-i stric cheful? Refacem gardul de acolo. Atunci să o văd. Duca dă veselă din coadă. Crede că e ceva de bine.

Las însemnările de aici și mă apuc de scris. Am în cap două chestii: Parțialnaia mobilizația (a lui Putin) și Acasă (drumul pe care-l făceam în copilărie la bunici cu verișoarele și verii mei). Mă strofoc de câteva zile, dar nu scriu nici un c.

Românul de la vlădică până la adidas e ferm convins că este superior tuturor sau, mai bine zis, tutulor, cum zicea Ceașcă. Păi, noi suntem rrromâni, nu-i aşa? De aia am împânzit noi lumea – ca să aducem oamenilor inteligența noastră superioară. Iar dacii noştri vorbeau latina înainte s-o ştie, au inventat artele marţiale şi câte şi mai câte, că altora nu le-a rămas mai nimic de inventat. Ca să nu mai zicem că Neil Armstrong, când a ajuns pe lună, a găsit deja acolo un dac. „De unde ai venit, baciule?” l-a întrebat cosmonautul american, ruşinat de tehnica lui depăşită. „De la Sibii”. „Şi cu ce-ai venit aici?” „Cu brânză”.

Tatăl meu a stat în timpul războiului peste doi ani la Odesa. Propaganda lui Antonescu le asigura soldaților români tot ce trebuie. Astfel au venit la Odesa și au cântat în fața soldaților și ofițerilor Ioana Radu și Mia Braia. Spunea tata: Când au început cele două să cânte „Ciobănaș cu trei sute de oi”, toată sala plângea – soldați, ofițeri laolaltă.

Ora 6. Plouă. Tomnatic. Și îmi amintesc de o adaptare de râsu-plânsu din armată (că la astea ne pricepem noi, românii) după Bacovia: Plouă, plouă/Vreme de beție/Eu stau în cazarmă/Ce melancolie.

Mircel băiatul domnilor O. era mic. Și când Domnul O. , învățător, pleca la școală soția îi spunea:

-Ia vezi, căscatule, că iar ai să uiți planificările (pentru ore).

Iar Mircel, ăla mic (acum trebuie să aibă vreo 30 de ani, tare aș vrea să-l văd) zicea imitând-o pe maică-sa:

-Cacatule.

 

I-am povestit Mariei despre nunțile copilăriei mele, cum mergeam noi, copiii… și am lăsat-o mască. Sau poate cu: Ce o să fie când nepoții nu vor mai avea bunici la țară, când chiar „țara” nu va mai exista. Sigur, sunt buni și bunicii de la oraș. Dar parcă… Nu știu, pe mine mă cam ia cu gheață-n spate. Beau cafeaua, scriu aici, după care voi merge la muncă prin grădină. Când am să obosesc, voi veni să scriu la roman. Simplu. Deocamdată n-am nici o idee, dar… La 9 am să mănânc. Am verificat. Am mâncare în frigider. Mi-a cumpărat Maria din oraș, dar cu niște peștișori prăjiți nu prea a nimerit-o – parcă îmi rămân în gât. Cu peștele mare – da. Stare de nemulțumire, de nervi, fără să știu de ce. Ca de obicei.

 

Adică vecinul meu e un porc fiindcă bea ca porcul, iar Marin Preda care bea și el ca porcul în ultima perioadă a vieții „își atenua angoasele”. Ce formulă tâmpită ca să spui o minciună! Tocmai fiindcă era cine era Marin Preda nu avea voie să-și bată joc de talentul său. Și să spui că alții i-au dat de băut, l-au îndemnat adică, e altă mare prostie. M.P. nu avea voie să-și bată joc de talentul său. Cât despre vecinul meu care bea – Dumnezeu cu mila!

Îmi propun: Să scriu zilnic la roman! Să o admir pe șanteoza (sau cantatricea) Cristina Ștefănescu, în costum de baie, roz, pozând senzual pe un șezlong (șezând lung adică) la piscină, „accesoriindu-și” fizicul cu un set de coliere lungi și cu un cerceluș în buric; să fiu Rex Iassiensis et Tomestensis al scribălăilor din partea locului și să mă sui pe Blănarul, cel mai înalt deal din satul meu, un Ceahlău local, și să țip din toți bojogii: Sunt scriitor, breee! Nu ca Bejinaru, care… eh, ce să mai vorbim. Și să scriu zilnic la roman! Iar soția să-mi îmbrace (pentru mine vreau să zic) un „body” din dantelă foarte senzual, ca Antonia, Manuela sau Lizbeth (habar n-am cine sunt, dar e musai să știu, dacă vreau să fiu vizibil). Și să mănânc fără prăjeli, fără grăsimi, altfel mă pricopsesc și cu o hipotiroidie, kilogramele încep să se depună încet-încet, bineînțeles apare colesterolul si el puțin ridicat. În asemenea condiții cel mai mult am slăbit trei kilograme. Important este că sunt mai vizibil. Toate cocoanele întorc ochii după mine pe stradă. Și am șaizeci și. Nu ca Bejinaru, care nu face nimic în acest sens. Dar, bineînțeles, nu voi fi celebru. Era să spun că nici nu vreau. Dar vizibil voi fi. Cel puțin așa cred. E musai să fac sacrificii – să mă antrenez, să sar peste masă (1,50 înălțime). Și să nu pomenesc nimic de obezitate. Pe când Bejinaru, zis și Beșinariu… e gras, pfuai, mai bine nu mai zic. Și se fâsâie.

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…

 

Distribuie:
Contact / Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
MedcareTomescu romserv.jpg hymarco

CITEȘTE ȘI

Metex oneminamed Gopo
kiss2025a.jpg dsgmotor.gif
novarealex1.jpg ConsultOptic memco1.jpg
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media