Ăsta-i jocul de bărbați / Parcă-s niște câni în lanț.
Voiam să mergem la un eveniment cultural. Dar când am aflat că trebuie să respectăm nușce chestii cu siguranța covid, am renunțat. Mai lăsați-mă, domle! Dacă după aia transmit covidul Ducăi? Cățelușa Duca e tare egoistă. Spre deosebire de oameni, care își ascund egoismul funciar în societate, ea nu știe s-o facă. Dacă Maria dă de mâncare motanului și Ducăi, Duca își mănâncă repede mâncarea, apoi se duce repede cu un scheunat la motan și îi mănâncă tot din blid. Nici măcar nu-l repede. Pur și simplu se bagă, îl împinge la o parte și îi mănâncă tot, apoi linge farfuria și se uite la noi cu ochi veseli, strălucitori „Mai aveți ceva?” Maria o alungă. „Păi, dacă și motanul e un îngălat”, zic. „Stăăă, stă și se gândește, miroase mâncarea. Duca e mai directă, hap-hap și gata. Fără nazuri.”
În martie, peste 7.500 de profesori și studenți de la Universitatea Lomonosov au semnat o scrisoare de protest împotriva invadării Ucrainei. Iată scrisoarea:
Stimate domnule Putin!
Alegerile se apropie, iar în câteva zile Consiliul nostru de Deputați va fi înlocuit. Ne-am ocupat posturile timp de cinci ani și acum este timpul să le predăm unor oameni noi, cu idei noi și putere. Studiile arată că, în țările în care există o rotație regulată a puterii, oamenii trăiesc, în medie, mai bine și mai mult decât în cele în care liderul părăsește funcția doar cu capul înainte. Ați avut parte de reforme bune în primul mandat și o parte a celui de-al doilea, dar după aceea lucrurile au mers prost: PIB-ul nu s-a dublat, salariul minim nu a crescut până la nivelul stabilit, oamenii inteligenți și muncitori părăsesc Rusia în masă, iar stabilitatea promisă nu se vede nicăieri. Retorica folosită de dvs. și de subordonații dvs. a fost mult timp impregnată de intoleranță și agresivitate, ceea ce, în cele din urmă, a aruncat efectiv țara noastră înapoi în epoca Războiului Rece. Rusia este din nou temută și urâtă, iar noi amenințăm din nou lumea cu armele nucleare. Având în vedere cele de mai sus, vă rugăm să vă eliberați din funcție, deoarece opiniile dvs. și modelul dvs. de guvernare sunt iremediabil depășite și împiedică dezvoltarea Rusiei și a potențialului său uman.
E vânt și înnorat. A plecat Vlăduț și cu Tania în cele țări. „Să dați telefon” .„Da, o să dăm”. Dialoguri care se petrec în mii de case de români. Maria varsă o lacrimă. Eu încerc s-o înveselesc, dar toate glumele mele sunt tare duioase, că o fac să bocească cu râs la ora asta. Și îi spun o vorbă din copilărie: Râs cu plâns / Balegă de mânz. Bat nucii, pregătesc masa să așez nucile să se usuce. Dar vine ploaia. Și vorba poeziei din copilărie: Vine ploaia / Bine-mi pare / În grădină am o floare / Floarea o să crească mare / Vine ploaia / Bine-mi pare!
Am văzut pe perdea o muscă. Am luat un plici și m-am apropiat. Era un fluturaș: frumos, cu mai multe nuanțe de negru. Lasă-l săracul! Dracul! Parcă a înțeles că țin la el: a venit în zbor și s-a așezat pe „calculator”. Îi place aici că e cald. Dar eu îmi fac iluzia că a venit la prietenul lui – eu.
În anii trecuți mai mulți (am scris inițial „muți”, dar n-am greșit prea mult) editori s-au oferit să-mi editeze cărțile. Acum, când aș avea nevoie – tac. Sărăcia de azi îi face mai retractili. Când e sărăcie – îmi zice și Maria – prima oară oamenii renunță la cumpărat cărți.
12.09. 2022 ora 21 aprox. Am mers seara asta la magazin la Liviu să le iau pâine lui Vlăduț și Taniei – mâine pleacă în Marea Britanie. Dar să nu fie pâine feliată, la celofan, îmi zice Maria mânată de ei, molipsiți de noile temeri mondiale – cică are apă, nitrați, nitriți, nu știu ce (nici măcar n-am reținut, eu nu țin seama de prostiile astea). Să fie franzelă. Deh! noua boală a omenirii – ce mâncăm, domle, că are nu știu ce și nu știu cum, dar, în orice caz, totul e nasol, cu nitrați, azotați, bla-bla-bla. Fac și eu ca Moromete: Domnule, murim! Dar nu mai aveau franzele la ora asta. Așa că am luat tot o pâine la celofan. Unul, probabil, chiaun (am uitat cum îl cheamă) mă ține de vorbă: Dom profesor în sus, dom profesor în jur. Îi spun că mă grăbesc și la good bye! La întoarcere popâc unul și-a pus mașina drept în poarta noastră. Scot tomberoanele cu gunoi (mâine dimineață se ia gunoiul) și le pun lângă mașină. Dacă eram al dracului puneam tomberoanele chiar în fața mașinii unul și altul în spate, ca să nu mai poată porni mașina. Dar, băiat simțit, n-am făcut-o. Însă, uite așa, bădăranii cresc pe spinarea binesimțiților. Mă uit la tenis: Yastremska – Răducanu. Constat că îmi place mai mult să admir tenisul (în special cel feminin, de când e Simona) decât fotbalul, care-mi pare tot mai mult o adunătură de mârlani – na! am spus-o! În special modul lor de a mima accidentarea mă scoate din sărite. Dar și plebea care fluieră fals supărată că le-a fost accidentat odorul. Vedeți, în aceste însemnări îmi permit orice. Emma Răducanu s-a maturizat la figură, deși are numai 19 ani. Avea ceva de Madonnă – o puritate și o simplitate. Dar tot frumoasă e! Sau ni se părea nouă, căci și presa a contribuit, probabil, la imaginea asta. Sau mă tem eu să nu fiu influențat de toate prostiile care vin dinspre presă. În fine, azi închei aici, obosit, deși aș mai avea multe de spus. Închid veioza, și, cu fereastra deschisă, mă uit la tenis. Ceilalți ai casei s-au culcat: mâine dis-de-dimineață pleacă Vlăduț și Tania, cum parcă am mai spus. Eu mă uit la tenis, dar gândul îmi zboară la roman. Îmi vin alte și alte idei. Necazul este că trebuie să citesc tot ce am scris ca să pot continua. Asta, probabil, pentru că vreau să fac prea multe și uit ce am scris la roman.
„Și atunci îți vine să spui ca drăguțul de Eminescu: „Vai de biet român săracul! / Îndărăt tot dă ca racul, / (…)Nici e vară vara lui, / Şi-i străin în ţara lui.” Da, străini în țara noastră! Mă întreb ce avem românesc în afară de limba noastră și aceea vorbită de cei mai mulți stâlcit, de niște mașinuțe, hârbuite și acelea, de blugi-licență sau de căruțele țărănești folosite și acuma, în anul de grație 2022, ca-n Congo sau Ciad, de o artă românească necunoscută celor mai mulți dintre români (dar așa a fost întotdeauna, nu?). ”
Fără chef, indispus. Și nu știu de ce. Motive exterioare nu am. Aștept ceva și nu știu ce. Ca o pisică într-o imobilitate somnoroasă. E musai să fac ceva. Să „mă ieu” cu ceva, cum se zice pe aici.
Am văzut o prigorie pe la 6.30: prin ușă, venise și ciugulea pe jos. Se lasă rar văzute. Le văd înaintea ploii, zboară sus-sus, în înaltul cerului și cântă (nu prea frumos, dar când cântă în grup, la noi se zice că anunță ploaia). Vânează libelule, viespi, albine (din care cauză crescătorii de albine nu le prea iubesc). Pe nemestecate, fără să fie deranjate de acul viespii sau albinei. Acum, după câte văd, și-au mai schimbat și ele obiceiurile în privința mâncatului. Le place vremea mai rece, ploioasă. Pe călduri mari nu le văd. Vin de pe vârful dealului, unde sunt niște maluri de argilă, acolo își fac cuiburile, în mal. E tare frumoasă, cu penaj verde, albastru, roșu, galben și cu o dungă neagră la cap, de la cioc și peste ochi. Datorită lor am venit în casă și m-am apucat să scriu despre ele pe FB.
Cultul lui Ceaușescu, unul așa bizantino-turcesc, a început pe vremea liceului meu. Am făcut liceul „Emil Racoviță”, care era ca și acuma în Podu Roș. Lângă liceu era o grădiniță și noi am auzit pe fereastră niște copii de la grădiniță care strigau: „Ceaușescu – PCR”. Auziseră la televizor. Râdeam auzind așa ceva. În anii ce au urmat însă astfel de strigături se auzeau în întreaga societate: la vizitele „Tovarășului”, la începerea anului școlar, la sedințe în fabrici și uzine. Dacă la început râdeam, cu vremea scandările astea au devenit sufocante. Iar Prim Olteanul țării nu-și dădea seama de asta, lingăii din jurul lui încurajau scandările. El pesemne se credea buricul pământului. Spun toate acestea pentru mai tinerii de azi, care nu l-au cunoscut. Pentru mine cel puțin, mai cu capul pe umeri, erau niște chestii insuportabile.
Seceta, vorba Poetului, a ucis orice boare de vânt. Vlăduț, care a venit din Marea Britanie, a plecat dis-de dimineață în Basarabia, la Tania și la mama ei. Șapte-opt grauri fluieră, câsâie în vârful salciei. Mai târziu, când se face prea cald, pleacă mai spre pădure. Soare, bine. Mașini grăbite trec ca furnicile la serviciul stăpânilor. Nucul nemișcat se întinde până-n drum. Îmi fac nesul și mă apuc de „ciocănit” aici. „Gâsca sălbatică” de Mori Ogai mă așteaptă pe masă de câteva zile. Maria a citit-o. Dar nu am dispoziție. Mai degrabă merg în grădină. Găsesc eu ce să fac. Ar mai fi multe de scris, dar… nu vreau să ajung un scribălău.
Îmi place să mă uit la tenis, mai mult ca la fotbal. Dar la ce să mă uit? Gunneswaran – Charoenphon; Patael – Gaio; Shimabukuro – Broom; Watanuki – Chung; Wattanakul – Ly Nam. Ei, Chung parcă mai merge! Dacă-i ciung. La feminin văd că Simona joacă mai puțin. Are o vârstă. Cei care o înjură acum nu-și dau seama că vor trece ani până ce va apărea alta. Poate doar o Cârstea – frumușică, dar atâta. Că româncele, bată-le focu, îs frumoase. Mă urc în tramvai, văd câte una și-i spun soției: „Dă-mi voie, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place” Nu-i vorbă, am și eu la acasa mea ce aprecia. Și, ce este important, nu-și dă seama de asta.
În armată m-am împrietenit, printre alții, și cu Emil din Rășinari, cu Emil și cu Lia suntem prieteni și azi. După ce am terminat armata Emil m-a invitat la el. Mama lui Emil era moldoveancă. O femeie tare de treabă. Ca și tatăl lui: Țin minte și acum tonul cu care-i spunea: Măi, Miluș. Era prima dată când călătoream singur pe așa drum lung. Emil mi-a zis ca la Brașov să cobor din tren și să mă urc în trenul vecin. Așa am făcut. Nu am mai avut timp să întreb dacă trenul acela era spre Sibiu. Eram destul de speriat, dar am auzit la un moment dat două femei vorbind nemțește: Ia, ia, zicea una. Măi, mi-am zis, probabil trenul ăsta merge la Sibiu. Așa a fost.
M-am apucat să fac un portret al Loredanei Groza la 52 de ani, mult negativ, altul decât cel al presei. Pe urmă m-am gândit – Ce fac eu aicea? Am nebunit de cap? Nu mai am ce face? Mai ales că Loredana a fost comandantă de unitate la pionieri. Eu, de exemplu, n-am fost. Uitam mereu textul pe care trebuia să-l învăț pe de rost. Din clasa a V-a când am recitat Partidului de George Lesnea („Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare / E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt / E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt / E-n viața ce veșnic nu moare.” ) nu mi-au mai dat poezii cu partidul să le recit. Prea am bulibășit Partidului.
Am ieșit afară acum jumate de oră (acum e 7.50). Cățelușa Duca nu era. Acum o văd pe fereastră. Pe unde umblă? Se învârte-se învârte în jurul cozii până ce se așează colac. Își pune nasul sub coadă și trai neneacă! Liniște. Apoi încep clopotele. Ia să închid eu fereastra și să mai prind un sfert de oră de somn.
Da, fanatismul antireligios al prostănacului român este mai periculos pentru societate decât cel religios.
Ora 8.30 dim. Soare. Nucii și vișinii stau luminați în soare În vârful salciei – grauri. Se fudulesc, își întind aripile… Până ce se face cald. Nu le place căldura – pleacă. Duca se bagă printre picioarele mele – să arate că mă iubește. Apoi oftează fericită, că o iau în seamă, și se culcă sub o măsuță afară, la ușă. De-abia încape. E liniște. Arar câte o mașină. Doamne, ce frumoasă e lumea Ta!
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
