Pentru a se feri de frig, economisind în acelaşi timp bani pe fondul creşterii preţurilor la energie, guvernatorul capitalei Tokyo, Yuriko Koike, le-a recomandat cetăţenilor japonezi să poarte pulover pe gât. He, he! Ce să mai comentezi?!
Dis-de-dimineață. Încă întuneric, dar mașinile au început să treacă – furnici grăbindu-se către serviciu. Mănânc o banană, apoi beau cafeaua. Biroul plin de cărți și hârtii pe care nu le-am strâns de săptămâni. Cucoana Lene! Citit articolul Copii nefericiți al lui Brișcan Zară din ZdI – bun ca de obicei. Sentimentul de old man că nu fac nimic, deși am o grămadă de treburi. Adevărul este că mi-a scăzut „randamentul”. Și încrederea. Dar, de fapt, am atâtea de făcut: prin grădină, romanul la care am încetat să scriu de mai multe zile… Și singurătatea, care mă indispune, deși o prea mare apropiere de oameni mă enervează – stare de bătrân, v-am zis! Și un fel de pustiu al vieții. Iar cei mai tineri nu te vor consola niciodată – știu asta. Ar trebui să plec undeva, dar știu că mă apucă repede și așa plictiseala și dezinteresul. Iar când văd pe diverse canale „educatori” care vor să „motiveze” bătrânii, îmi vine să-i strâng de gât. Asta în lipsa unei arme. Îmi amintesc odată la Chișinău. Era o zi de sărbătoare, nu mai știu care, probabil „Limba Noastră”. La tribună numai moșnegi înfiretați și rotofei, cu mucuri de muci la nas, ștergându-se brejnevist cu niște batiste popești. Of, se păstra încă minciuna aceea a „veteranilor” bolșevici. Un tip tânăr, moldovean basarabean, manifestant de pe stradă, îi spunea prietenului care îl însoțea: „Auleu, auleu! Să am eu un pulimiot (mitralieră) di ceala pi tăți i-aș împușca”.
Înnorat. Vânt. Nucii se leagănă alene. De la vecini se aude: Pârț-pârț-pârț. Muzica de la o petrecere. Cumătria a fost ieri, dar se chefuiește și azi. În special femeile țipă ca din gură de șarpe, încântate ca după o partidă strașnică de sex. În fine, sunt fără chef și din alte varii motive. Mi-am pus foaia cu Gunoiul, ca să nu uit mâine dimineață. Schimbat vorbe în doi peri cu Maria. Cred că și ea estre lipsită de bună dispoziție. Mi s-a plâns că mama nu mai vrea să mănânce decât zahăr cu pâine. Refuză mâncarea pe care i-o dăm. Eu, destul de inventiv, nu mai am nici o idee. E greu după 90 de ani. Stau cu fereastra închisă ca să nu aud pârțâitul de care vă spuneam și, prin urmare, curge transpirația pe mine. Mă uit la tenis: o unguroiacă și cu o canadiancă – amândouă bâte. Draci!
Când a venit din Marea Britanie, Vlăduț mi-a făcut cadou o trusă de bărbierit. Eu am făcut chestia asta mereu cu BIC-uri. Mă cam sperie când văd un brici. Îmi trec prin cap cuțitari cu șișuri, mațele ieșite din burți, cum am văzut odată la o bătaie între țigani, sânge, cum avea tatăl meu după ce se bărbierea – bucăți de hârtie peste tăieturile însângerate de la ras. În fine, să vă spun în concluzie: nu numai că urăsc sângele, dar îmi face și rău. Când eram copil și se tăia porcul, mergeam doar să mănânc șoric. La vederea tăieturii din care picura sângele, mi se ducea și pofta de șoric. Deși n-am să folosesc trusa, am s-o păstrez la loc de cinste.
„De ce alimente și medicamente ai nevoie dacă Putin declanșează un dezastru nuclear în Zaporojie„ titrează ziarele.
Hai, domnule, să fim serioși! În cazul unui război nuclear nu avem nevoie decât de lopatin și gropatin. Dacă o să mai aibă cine să ne îngroape.
Motanul nostru „se mociorlește”, cum zice Maria cu o vorbă de acasă, cu mâncarea pe care i-o dăduse. Apare cățelușa și, fără măcar să-l repeadă, hap-hap, îi mănâncă tot din două înghițituri. Pe urmă îl miroase pe la bot: Mai are ceva? Nu. Pleacă cu coada fluturând.
Cică băieții frumoși se bărbieresc sâmbătă ca să meargă la bal. Gospodarii se bărbieresc duminica fiindcă în restul zilelor au treabă. Iar golanii se bărbieresc lunea – a trecut sâmbăta, a trecut duminica și ei… nimic.
Tehnică, tehnică, tehnică., efecte speciale, chestii în producția cinematografică, dar filme ioc! Cu cât este mai multă tehnică cu atât sunt mai puține filme adevărate sau măcar de Doamne ajută. Leg asta și de scenarii de doi bani, de scenariști asemenea.
Reiau aici ce am mai spus cu alte cuvinte. Presa mondială privitoare la războiul din Ucraina preia un anume optimism gureș occidental. Dar adevărul este, o demonstrează știrile, că rușii sunt pe cale să-i căpăcească pe ucraineni: sunt mai mulți și mai bine dotați. N-o spun cu plăcere, Doamne ferește! Dar așa e! Ajutorul occidental pentru ucraineni vine târziu sau anapoda și este insuficient. Însă înfrângerea previzibilă a Ucrainei înseamnă, de fapt, înfrângerea Occidentului. Și o mare de pesimism în special est-european, căci se demonstrează încă o dată că în politică cel mare îl înghite pe cel mic. Și petrolul închide gurile politicienilor occidentali. Și nimănui, de fapt, nu-i pasă. Căci a interzice participarea sportivilor ruși, nevinovați cu nimic, de pildă, e o mare prostie, fără rost.
Unul din atu-urile mele în scris – sinceritatea, mi-a dispărut, cel puțin la ora 4.10. Mai bine mă culc cu fereastra deschisă și greierii cântând. Măcar ei își fac treaba.
Să priveşti mamelonul dealului luminat paradisiac doar pe jumătate, norii de rîndunele care se duc, buruienile acum gălbejite, iţindu-se viguroase, încăpăţînate prin crăpăturile cimentului din jurul casei, să îți umpli ochii cu verdeaţa ochiurilor de apă după ploaie, care se deschid în găvane gata înverzite – ah! albăstrimea cerului reflectată în apa limpede şi verdele ierbii de la fundul scobiturii pline cu apă! Şi să auzi undeva pe aproape un izvor, care îți dă iluzia eternei purităţi. Să îți aminteşti, în copilărie, cum săreai printre băltoace, iar soarele fugea negreşit după tine să te prindă. Daaa, senzaţia aceea inexprimabilă, care trebuie să fi fost o amintire din copilăria omenirii!
Niște gagii fac publicitate: Lanț pentru Vaci (nu știu de unde au ajuns la concluzia că Doamnele Vaci trebuie notate cu „V” mare: Diametru 5 mm – 24 lei, diametrul 6 mm – 32 lei, diametrul 7 mm – 40 de lei. Nu sunt văcar (decât câteodată, în comportament), dar, dacă o înțeapă tăunul , se duce dracului lanțugul ăsta, nu-i de nici o balegă.
Lumea s-o făcut așa de ră că mă mir că mai răsare soarele, zice o femeie de la țară.
Am fost azi de trei ori la magazin. Nici nu mai țin minte pentru ce. În orice caz, ultima dată am fost după o periuță de dinți. Nu-i vorbă, îmi face plăcere să mai „ies”. Casc gura prin grădinile din preajmă, admir nucii legănându-se alene, mă salut cu cosătenii – e puțin lucru?
La Poli Iași, o formație de fotbal de rahat, din a doua divizie (după cum joacă pare de a treia) un fotbalist câștigă 66 000 de euro. Deci un măgădău din ăsta, semianalfabet! Iar în fruntea clasamentului se află „celebra” formație CSC 1599 Șelimbăr, localitatea pe care o știm de la școală, fiindcă acolo Mihai Viteazul l-a căpăcit pe cardinalul Andrei Bathory, cel ucis apoi de secui. Nu-i vorbă, cunosc și destui politicieni semianalfabeți și alții de tot felul, care… Ce să mai comentez!
Mare-i grădina Ta, Doamne! Un primar PSD din Sâmbureşti (jud.Olt) este unul dintre cei mai înfocaţi propagandişti al lui Vladimir Putin şi ai Rusiei. „Fake news”-urile distribuite pe pagina sa de Facebook frizează ridicolul. Recent, Iulian Preda a scris pe reţeaua socială că în pădurile din nordul judeţului Olt ar fi fost aduşi şi eliberaţi, „la ordin globalist”, 3.000 de şacali, cu scopul precis de a „omorî micul producător român şi a-l transforma în client de hypermarket”.
În copilăria mea erau muște. Le omoram cu pliciuri. Pe urmă, eram student de-acuma (ține minte și Maria), s-a înființat aici, la Tomești, un combinat de creștere și îngrășare a porcilor. Era unul din cele mai mari din țară. Moda șic în sat erau bărbați și femei cu cizme. Mai toți lucrau acolo, dădeau mâncare la porci, îngrijeau godacii. Și era un miros de porc în sat de-ți strâmba nasul din loc. Și muște – negreață! Și se fura carne. Țin minte că am vorbit cu cineva – îmi trebuia la un examen de grad. Că fără masa pentru profi nu se poate – se știe. Am mers la combinat și Valerică (Dumnezeu să-l ierte!) mi-a aruncat într-un anumit loc, pe care mi l-a spus dinainte, peste gard pachetul cu carne. Stați liniștiți – așa făceau toți. Tot satul fura carne într-un fel sau altul – spre comunism în zbor. Vorbeam cu cineva și-mi spunea: inginerii ăia de acolo pesemne mâncau numai carne de porc. Erau tot mai grași și căpătaseră, ciudat, trăsături porcine cei mai mulți dintre ei. După 90 combinatul a mers tot mai prost până ce s-a închis. Nu mă apuc acum să fac tot felul de considerații: de ce a fost desființat. Dar cert este că numărul de muște a scăzut. Nu mai erau milioane.
P.S. Aș putea scrie măcar o nuvelă despre roiurile de muște de odinioară. Ubi sunt? De ce n-o fac – nu știu.
Cerul întunecat. Dar o ploiță luminoasă ce parcă mă face strălucitor. Și o rotire lentă, o legănare. Pare că scapăr de culori.
(ora 7, prin grădină)
Iată cum poate scrie Mihai Avasilcăi zis Fanfan (l-am cunoscut) despre viața în pușcăriile comuniste (nu că acum va fi fiind mai duioasă): „După mult timp de stat pe cracă, începi să te prostești și nu mai judeci ca lumea; ești tot timpul încordat, trebuie să bagi seama la toate moșmandele (cadrele, milițienii – nota mea) neroade și te gândești adesea că era mai bine dacă nu te năștea mama pe care începi să o blestemi. Ajungi într-un grad avansat de răutate, iar troacele (gardienii – nota mea) te izbesc cu Partidul Comunist (bastonul de cauciuc – nota mea) în cap zicând că așa vrea politica.”
Peste drum de noi niște constructori lucrează la un bloc (o să avem locatari în curând, vai, sper să nu fie cu puradei prea mulți; zic puradei pentru că văd că antreprenorul e la față ca un pantof proaspăt văcsuit). Tipii vorbesc toată ziua, mai bine zis trăncănesc. Mă plâng Mariei de gălăgia lor fără rost. Ea:
-Măcar ăștia nu înjură.
-Da, dar cu ceilalți puteam alcătui un dicționar al injuriilor din construcții.
Străbunica mea (din partea mamei) a trăit 102 ani. Am într-o fotografie cu ea, făcută la Studio la Iași: cu bunica (cu o batistă la rochia până-n pământ) și bunicul cu cizme de piele până la genunchi și un strănepot copil. Mi-am amintit de ea pentru că acum plouă și mama povestește că bunica ei (străbunica mea) spunea când venea ploaia: ”Ad-o, Doamne!” „Cum, bunică? Nu vezi că plouă cu gheață?”. Străbunica, sărmana, abia mai vedea. Nu vedea că era ploaie cu gheață. Slavă Domnului acum nu plouă cu gheață: o ploaie de vară, dar liniștită, tot mai deasă. Pomii stau deocamdată în nemișcare. Doar perdelele fâlfâie alene. Copii aleargă pe drum numai în chiloței. Strigă de bucurie. Norii bubuie, parcă însoțindu-le strigătele. Ad-o, Doamne!
Ora 5. Îmi fac o cafea. Cățelușa Duca zgreapțănă la ușă și cască (semnul ei când cere bunăvoință): Dă-mi și mie ceva! Mă pregătesc să scriu la roman. Necazul e cu romanele astea că trebuie să citesc din urmă ce am scris, ca să nu încurc șirul poveștii, numele personajelor, etc. Soluția este să mă inspir din întâmplări reale. Și să nu lucrez în același timp altele. Vorbesc de cele ale scrisului. Afară se screme să plouă. Anunțaseră ăștia ploaie și ploaie. Nimic. Este drept, e umezeală și s-a răcit relativ.
Sunt tentat să scriu un articol-pamflet: Madam Showșoacă. Trebuie să adun informații despre ea din care să mă inspir. În orice caz, e un personaj de pus în insectar. E ofertantă ca personaj de comedie politică românească. Un personaj de comedie și o sală cât țara de fraieri, ca să nu zic proști.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…