Am făcut clasa întâia la lampă. Atunci s-a încheiat cooperativizarea agriculturii și „ăia” s-au gândit să electrifice satele ca un semn de bunăvoință pentru țărani. De Anul Nou mama s-a priceput: A sărit deodată la ștecher și a aprins lumina în casă. O, ce minunăție, să văd ca lumea prima dată bastonașele din caiet.
La gagazin… Așa zice o fetiță, Cornelia, când o întreb unde merge: la gagazin. De abia am ieșit pe poartă și dau peste Cornelia și mama ei. Trebuia s-o întreb și eu ceva, ca să arăt că nu-s mutalău, că „țin sama de oameni”. Că degrabă te „altoiește ” lumea cu porecla asta. În satul unde am lucrat, județul Bacău, se zicea mutihan. La mine în sat se zice mai literar: mutalău. Mama fetiței îmi zâmbește. Atâta îmi trebuia să tac ca prostul și să trec pe lângă fără să zic nici cârc. Să fiu sincer așa aș fi vrut. Căci n-am nici un chef azi. Însă gura lumii e slobodă, ba mai mult – veșnic pânditoare, veșnic supraveghetoare și mai mereu osânditoare. Nu face să intri în conflict cu ea. Satul nostru e încă sat. Ce-i drept, cu tendințe puternice de urbanizare. La mai fiecare poartă este un garaj uriaș cât un palat pentrfu Zeița Mașină. Mă rog, cu viloaiele aferente și cât mai urbane, cu mult ciment și țiglă metalică Bilka. Și oamenii se schimbă. Probabil generația următoare nu va mai ține seama de lucrurile astea, iar oamenii vor trece ca niște mutihani unii pe lângă alții. De fapt, de ce să zică ceva. Nu se vor cunoaște decât cel mult vecinii. Dar nici ăia. Fiecare cu gardurile sale parcă împrejmuind niște curți împărătești.
Nu mai avem sfârșit de săptămână pentru că avem „weekend”, nu ne mai depunem candidatura pentru un post vacant pentru că facem o „aplicatie” sau „aplicam” pentru un post (scuze, de fapt se zice „job”) și câte si mai câte … Pe de alta parte, este adevărat că unii termeni precum „management”, „coaching”, „lobby”, dacă ar fi traduși prin „gestionare”, respectiv „antrenare” și „influentare”, si-ar pierde din complexitate. Sunt pentru păstrarea unei limbi române cât mai curate.
Războaiele: Să silești niște oameni, fără nici o vină, să ucidă alți oameni, tot fără nici o vină. Groaznic! Iar astăzi, cu armele astea care ucid de la distanță, responsabilitatea scade.
V.S. Naipaul, un scriitor indian care a luat Premiul Nobel: „Nu pot să am față de consătenii mei acea blândețe și duioșie pe care au avut-o clasicii cu alte mentalități. Atitudinea mea și a celor asemenea mie nu poate fi aceeași cu a lor, nici cu aceea a celor care vin „la țară” la sfârșit de săptămână, eventual aduc acolo cortul și tigăile. Așadar, atitudinea mea este complexă, nici eu nu știu până la capăt care. Eu sunt contaminat de civilizație”. Respect, Naipaul, pentru aceste vorbe!
Uraaaa! Plouă! Deocamdată e ca o frecție la un picior de lemn, dar sperăm să continue. Stăm cu ușile și ferestrele deschise ca să ascultăm ploaia. „Ad-o, Doamne!” cum zicea străbunica mea care a trăit 102 ani. „Dar, bunică, îi cu gheață” îi spuneau nepoții. Străbunica, săraca, nu mai vedea și nu mai auzea aproape deloc.
Am vorbit cu Maria despre un frate de-al mamei și nu îmi aminteam cum îl chema. Valentin, mi-a spus mama. Acasă ei au fost șapte copii. Mama era cea mai mică. Și într-o zi venea bunelul de la Primărie, unde mersese după niște acte. Bunica se uita în lungul drumului, că ei stăteau chiar în capul satului, de sus se vedea tot satul. Și îl vede în lungul drumului pe bunelul cu ceva în spate. „Măi, ce are Nialachi în spate!” se tot întreba bunica, dar nu distingea. Când s-a apropiat bunelul, bunica a văzut că era un copil „Iaca, Lisavetă, ni l-o dat de la Primărie. Unde-s șapte, poa să fie și al optulea”. Era după primul război, mulți copii au rămas fără tați. Așa și Valentin. Tatăl îi murise în război, mama era femeie de servici la Nicolina. Primăriile îi repartizau pe la oameni. Când eram eu de vreo 30 de ani, Valentin acesta a venit pe la noi cu soția lui și a reluat legătura cu mama. Valentin copilărise cu mama. La un moment dat nea Valentin nu a mai venit pe la noi. Probabil a murit. Dă, viață.
Referindu-se la slujbele pentru ploaie ale arhiepiscopului Teodosie al Tomisului, d-l Petre Daea, ministrul Agriculturii, a spus: „Orice măsură pe care o înţelege mintea umană şi comportamentul individual este folosită în disperarea aceasta pe care o avem în ţară şi mă îngrijorează şi pe mine şi pe fiecare dintre noi. Orice am face pentru binele ţării e binevenit”. Ceea ce nu știe d-l Daea (rimează cu Oaia) este că arhiepiscopul Tomisului s-a rugat să plouă cu bumăști (bancnote) de 100 de dolari.
„Acest medicament este eter pirofosforic al anevrinei, coferment care intervine în fosforizarea glucidelor și asigură organismului decarbonizarea acidului piruvic, factor metabolic comun în descompunerea glucidelor, lipidelor și protidelor”. Ahaaa, acuma înțeleg! Vasăzică cofermentul eterului pirofosforic, care fosforizează și decarbonizează acidul, dar nu oricare, ci cel piruvic, care descompune glucidele, lipidele și… alea… protidele. Îhâââ, am înțeles! Deci factorul metabolic, dar nu oricare, ci cel comun, care…
Ora 4 din noapte. Câinii mormăie prin somn. O cucuvaie țipă la biserică. La casa nouă, făcută cu banii fetei din Italia a lui F., s-a ținut o petrecere (de aia nu pot să dorm la ora asta). Diverși tipi ies afară și discută la o țigară. Muieruști bete, pe care le apucă filosofeala. Ei însă, probabil, se gândesc la… chestia aia. Ele trăncănesc, iar ei mormăie răgușit: Mda… îhâ… chiar? Câte o stea ici și colo. Mi-ar fi plăcut măcar un ciorchine de stele. Dar nu… Totuși, substanța fluidă a nopții – să intri în comuniune cu ea. Ziua îți distrage atenția ba una, ba alta. Noaptea însă… În fine, noaptea este, la urma urmei, un construct personal. Timpul placid și umed. Hai să mă culc și eu, căci am început să filosofez și eu ca o fetișcană în perioada premaritală. Și cui îi pasă? Who cares?
N-ar trebui să-i mai spună „ședință cu părinții” – îmi spune o doamnă învățătoare. Mai degrabă „ședință cu păreții”. Că degeaba. Vorbești la pereți. Vin câteva femei acolo, timorate că trebuie să vorbească cu o intelectuală sau, și mai rău, de alea spurcate la gură, care-și cred progenitura genială. Și n-ai voie să le zici că pușlamalele lor sunt, de fapt, niște golani, care înmulțesc golănimea cartierului, care fură bani din casă, ca să meargă la crâșmă, care vor păpa banii părinților și când ajung niște măgădăi: fără serviciu, fără bani, fără familie în afară de mămuca și de tătuca. Dar trebuie să faci aceste ședințe, să scrii o grămadă de hârtii pe chestia asta, ca să primești „nota didactică” corespunzătoare. Că e musai să ai dosărelul la sfârșit de an școlar. Ai făcut, n-ai făcut, dar să ai dosarul cu terfeloage. Și scrii, scrii, frate. De ce aceste ședințe cu păreții?
Forțele naturii sunt mai previzibile decât ființele omenești. Situația atmosferică o mai poți prevedea, situația omului – mai greu.
E duminică după amiaza. Nu mai este pâine la magazin. Așa că am mâncat napolitane cu halva. Eu ca eu, dar cățelușa nu înțelege: Cum să mănânc așa ceva?
Publicitate… Berea „Divortium”. Mângâietoarea văduvelor și divorțatelor. Calmează durerile sufletești.
Oamenii nu s-au schimbat prea mult. Nici peisajele. Da, nu era poluarea, ce-i drept. Nici vile orășenești la fiecare răspântie. Același cer de culoarea toporașului, aceleași ape zvâcnind dedesubt. Dar sunt și alte mașini bengoase, cu alți noi îmbogăți și cu curvele aferente, ducându-le la Milano după blugi albi, negri sau albaștri sau alte amante hlizindu-se ca toantele în cabina mașinii, aceiași boși lichidând adversarii incomozi în subsoluri sau măcar trăgându-le o cafteală bună, aceeași gâze își țes viața lor neștiută și înverșunată la rădăcina ierburilor. Și căruțele tot mai puține. Și căruțașii la fel. Și încă un poet moare, și încă un politician de zero bani – viii cu viile și morții cu morții, nu? Un Chifu, Chiftea, Gourmet și tot felul de Chiftirițe din pământul întunecat al patriei. Iar primarul Simirad nu mai este și trebuie să faci un efort ca să afli cine este acum primar. Apoi mila-sila aceea, congresele, politicalele plicticoase. Iar Ceahlăul nu se mai vede din Copou, cum îl vedea Sadoveanu acum peste 100 de ani. Smogul patriei! Și nici dealurile Repedei sau ale Socolei nu le mai vezi – sunt împânzite de case. Vile și vile – obositoare, ocoșe, cum se zice la Baia Mare, ucigătoare de „dulcele târg”. Cred că Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, amintiți, nici nu l-ar mai recunoaște. Nu se mai vede orașul sub ele. Iașii e mai frumos câteodată la lumina lunii, după ce se liniștesc tramvaiele și furnicile mașinilor. Dar rareori am ocazia să-l văd așa. Rămân cu fantasma lui.
Cel mai mișto este când ești eliberat de povara „apariției”, de edituri, de relații cu editorul fleoșc Cutare, ș.c.l. Așa mă simt eu în ultima vreme. Scriu. Nu am de gând să mai public vreo carte. Am cred că 8 publicate. Ei, și? Nici nu le mai țin minte pe toate. Dacă eu nu le țin minte, d-apoi… E o stare perfectă pe care o simt. Eliberat astfel, parcă m-aș urca în norul purpuriu pe care-l văd acum pe fereastră: Barca pe valuri plutește ușooor…
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
