Senzația de libertate și de inconștiență de atunci. Lumina tandră și limpede a orașului în vremea tinereții mele. Nu le mai regăsesc. Uruitul tramvaielor, dughenele cu uși scârțâitoare, străduțele înguste și tropotitul pașilor, imobilele stropite de noroi până la ferestre. Aud tinerețea mea fericită. Probabil acum alți tineri, mână în mână cu iubitele lor, ochi în ochi și gură în gură fac aceleași lucruri, ca să le resimtă tandru după ani și ani.
Am citit la cineva: „Bineînțeles, piesa este HÎȚ.” Ce-o fi asta, mamă? Pe urmă mi-am dat seama: „Bineînțeles, piesa este HIT.”
Sunt într-o perioadă serioasă, de corectare a textelor mele până la virgulă. Acum îmi place chestia asta mai mult decât femeile. De ce? Nu știu. Trebuie să fac turul cârciumilor de pe Ștefan ce Mare ca să-mi dau seama.
Spune Bohumil Hrabal în Lecții de dans pentru vârstnici și avansați: „Iadwigăi îi plăceau bărbații mai mult decât mâncarea” Pentru o frază ca asta îl iubesc neprecupețit pe Hrabal
Cum te protejezi de caniculă? „Aveți grijă de persoanele dependente de voi (copii, vârstnici, persoane cu dizabilități) oferindu-le în mod regulat lichide, chiar dacă nu vi le solicită.” Adică: Bea apă d-ici-șa, băi, grijania mă-ti!
Doi cam strofocați beau într-un bar. Unul zice:
-Băi, tu ai observat că Hristos a coborât în barul nostru?
-Hai, fugi d-acilea.
-Stai să vezi acuma.
Și intră unul rufos în bar. Barmanul, punându-și mâinile în cap:
-Hristoase! Iar ai venit?
Citind o cronică a meciului CFR-ului cu niște andorezi (sau andorani?), mi-am amintit că am văzut cu ani în urmă un meci amical al Politehnicii Iași cu Celta Vigo, echipă care pe atunci nu era nici de zama ouălor. La un moment dat, un jucător spaniol strigă altuia să-i dea mingea: „Maria… Maria!” Și încep gherțoii din tribună să râdă: „Ia uite, uăi, are nume di fimei” Mi-am înghițit replica: La spanioli numele mamei este luat de copil. Pe bună dreptate, aș zice.
După ce ieși pe poarta bisericii, o iei la stânga pe sub tei. Sunt nouă. Erau mari și când erai copil. Acum sunt groși, cam ciuntiți, cu crengile tăiate ca să nu atingă rețeaua electrică. Dacă ai noroc să fie în mai-iunie, adică atunci când înfloresc teii, e o minunăție. Bineînțeles, tu, fiind mortul, adică personajul principal, nu mai simți mirosul îmbătător. Pentru prima și ultima dată. Așa că, fiind culcat în sicriu, cu picioarele înainte, ești dus pe sub tei. Oamenii vin din urmă, împingându-se unii în alții, împiedicându-se de rădăcinile teilor care au ieșit din pământ la suprafață. Căci, se vede treaba, teii n-au de gând să moară. Se încăpățânează să se țină în rădăcini. Săracii se ațin după „poduri”, pe care femei agere le dau celor stabiliți de dinainte de rudele mortului. „Podul”, care e format de obicei dintr-o haină învelită în celofan, este însoțit de un ștergar, de un colac și de o lumânare: „Să fie de sufletul lui Dumitru”, spune femeia înmânând pomana. „Bodaprosti”, zice cel miluit și gustă din colacul pe care au curs picuri de la lumânare.
La fântâna „de la biserică” o iei iarăși la stânga, spre cimitirul, care este destul de aproape. Fântâna are o treucă de tablă acum. Pe vremea copilăriei mele treuca era făcută dintr-un trunchi scobit de stejar. În treucă se turna apă pentru vite. Apa era scoasă din fântână în ciutura de lemn de la cumpănă. Azi nu mai este cumpănă, nici ciutură, ci un lanț, la care fiecare căruțaș leagă o găleată luată de la căruță. Oamenii de la blocul din apropiere și cei din mahala nu mai au nevoie de apa de la fântână – au apă curentă. Înainte era mult noroi și urme înfurcate de animale în jurul treucii. Azi, când treuca este făcută la marea știință din tablă vopsită în roșu, sunt mai puține urme de animale, pentru că și animalele sunt mai puține. Câțiva cai, viței și tot mai puține vaci an de an. De ce să te mai silești să ții vacă, dacă laptele și carnea le poți cumpăra de la magazin. Așa gîndește orice consătean, chiar și cei mai în vârstă. La drept vorbind, cam așa gândesc și eu.
Unul din bancurile bune, care circulau pe „vremea ceea”: Cică Ceaușeasca îi zice lui nea Nicu:
-Maiestate!
-Măi, Lenuțo, măi! Tu trebuie să știi că eu-s președinte, iar la președinți nu se spune „maiestate”.
-Nu, dhragă. Mai e state de vizitat?
Maria a plecat la o vecină să se tundă . Au trecut vreo 3 ore și nu mai vine. Mâine, m-am gândit, merg și eu. Să-mi implantez câteva fire de păr: 8000 de fire implantate, scrie în ziar – 2 zile 2590 de euroi. Ieftin ca braga.
Am citit într-un reportaj că la casa copilăriei lui Creangă din Humulești turiștii aruncă bani într-o fîntînă seacă. Se aruncă bani la fîntînile din cetăți sau din mănăstiri, întru iluzia, întreținută din vechime, a îndeplinirii unei dorințe. Dar la Creangă, mă întreb și eu alături de Raluca Voicu, autoarea reportajului, ce și-ar putea dori oamenii? Mai poate tămădui Humuleșteanul sufletele omenești citadine, cînd cohorte de profesori și de părinți cer scoaterea lui din manuale ca „depășit”?
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
