Nu ne putem simți jigniți de ignoranța sau de mitocănia celor din jur, dacă n-am contribuit niciodată la emanciparea cât de cât a relațiilor cu ei. Pe de altă parte, o spun ca fost profesor, e tare greu să-i emancipezi pe oameni – mitocanul tot mitocan rămâne, din tată-n fiu. Geaba școală, geaba alte chestii educative, dacă mitocănia de acasă e în floare. Parafrazând cântecul: Mitocan sunt, mitocan îmi zice.
Mergeam toți patru fără nici o țintă precisă. Aveam toată seara înainte. Eram prea tineri, n-aveam niciun trecut de dezvăluit, trăiam numai în prezent, fideli tinereții noastre. Monotonia acestei vieți încă nu ne cuprinsese. Sigur, memoria îmi poate juca unele feste. Sunt unele detalii care îmi revin dezordonat în minte. Jhon și cu Luș, prietenii noștri din facultate, mergeau înaintea noastră: prin Grădina Copou, prin Parcul Expoziției… Ei mergeau ținându-se de mână. La un moment dat Jhon s-a întors brusc și ne-a pus mâna în mână. Asta voiam, dar nu îndrăzneam.
„Revoluția română a început la Iași” se mândresc pe bună dreptate ieșenii. Numai că acest început nu a fost făcut de burtoșii care se împopoțonează acum prin ziare și care au căpătat pe nedrept statut de „revoluționar” cu avantajele de rigoare. Căci, se știe, păduchele sare întotdeauna în frunte. Întâmplarea face că am lucrat pe vremea lui Ceașcă la același institut de cercetare cu cei care au început într-adevăr revoluția română și îi cunosc bine. Ei, oameni modești și de bun simț, nu se „dau mari” că au făcut și au dres. S-au buricat alții, tipi care nu au avut nici în clin nici în mânec cu revoluția. De vină sunt și ei, revoluționarii autentici, pentru că din modestie tac.
Am ieșit afară la măsuță să scriu articolul pentru Ziarul de Iași. Se va chema: Liberează, Doamne, odată grănicerii din armată. Ați ghicit: Voi scrie amintiri din armata ceaușistă. Problema mare este că va trebui să mă limitez la un număr restrâns de pagini. În ultima vreme, nu știu cum dracu fac, dar scriu tot mai lung. Asta îmi amintește de cineva, nu mai știu cine (Voltaire?), care îi scria unui prieten: Iartă-mă că nu am timp să-ți scriu scurt. Non multa sed multum, zicea și strămoșul latin. Sub streașină se aud puii de vrabie. O vrăbiuță se lasă în zbor pe țeava de gaz metan și se fâțâie acolo. Până la urmă își învinge teama de mine, căci puii o simt și cresc țistuiturile, și le duce gâza din cioc.
Cristina Hermeziu scria acum 4 ani despre mine și cartea mea Moartea vine pe Bahlui: Slobod la gură, mucalit și liric, Radu Parpauta are meșteșugul personajului, viu dintr-o replică, și are multe, multe cuvinte zemoase din limba română. O intrigă polițistă și politică azi, în Iași orașul de pe Bahlui, cu vervă stilistică și geniu lingvistic. O comedie la toate nivelele, umană – tipologii și moravuri, literară – cu jocuri intertextuale de tot hazul (ah, ce șfichiuiri pătimește Sadoveanu!), clișeele genului polițist, puse, eficient, la lucru, clișeele politicului corect răsturnate, cathartic, în gura personajelor. În țara lui Bulă totul e banc, totul e bârfă, totul e anecdotă. Interacțiune umană să fie și totul e poveste. Ce povestitor!
Ora 6. Beau cafeaua afară. Crengile de sus ale salciei s-au uscat. Îmi amintesc că scriam cu ceva ani în urmă aproape zilnic despre salcie. Pe ramuri se așează graurii, sunt șapte. Își fac toaleta, se zgâncilesc pe sub aripi. Sunt și câteva vrăbiuțe. Uite și o ciocănitoare: boc-boc-boc! E interesant, totuși, de ce vin atâtea păsărele în salcie, iar în ceilalți pomi aproape nu. Uite, nucii. Sunt doi. Tot mai maiestuoși an de an. Au depășit în înălțime cu mult casa. Crengile se lasă în jos. Aproape au acoperit semnul de „stop” din drum. Nu intervin să-i tai. Dacă o să vină ăștia de la „drumuri” bine de bine. Dacă nu – nu. În nuci nu vin atât de multe păsări. Din cauza (sau datorită?) nucilor și vișinilor de la gard aproape că nu mai văd oamenii care trec pe drum. Pomii se întind ca o gardă verde – apără casa. Oamenii trec și acum, ora șase și ceva, merg la serviciu. Gata. Mă apuc acum să scriu despre „aventurile” mele la liceul militar. Până ce se trezește Maria sper să termin. Remarc că, odată cu vârsta, amintirile mele din anii tineri năboiesc, cum zice Maestrul Sadoveanu, ca o apă tumultoasă de primăvară.
A venit o rudă cu drujga (cumnatul fetei Maricicăi, vară-mea) și mi-a tăiat niște vișini care căzuseră peste gard. Un băiat tare de treabă: Stefan, a lucrat o mulțime de ani în Italia, E azi un semn de seriozitate: să lucrezi în Italia. Erau vișinii de când se măritase mama. Probabil tata o încântase cu vișinii ăștia. Și ceilalți sunt bătrâni – or să cadă și ei. Nu numai oamenii mor. Ci și pomii.
Aud slujba de la biserica din apropiere, căci liturghia se cântă la microfon: Cu pace Domnului să ne rugăm. Da, cu pace, cu suflet liniștit. În altă dezordine de idei: Cățelușa Duca mi-a făcut harcea-parcea un papuc și a dispărut. În fiecare dimineață pleacă undeva, nu știm unde. Vine apoi și se culcă sub nuci – se odihnește. Au și câinii secretele lor! Încolo, ce să vă spun. O să plecăm în Spania. Poate doar așa să ies din starea asta de… zda măsii.
Nu prea urmăresc știrile, dar, probabil, vin alegerile. Și primarul – așa se bârfește – are de gând să-l pună pe fi-su candidat la primărie, fiindcă tăticu nu mai are voie să candideze. Bănuiesc asta pentru că premarele pune de la o vreme duminica muzâcâ gură-căscătorimii. Mai întâi popolară, iar acuma ușoară, mă rog, ușurică. Ce nu face omu pentru propria progenitură! În orice caz eu nu votez pe nimeni, nici pe Biden. Sâc! Înainte de asta Maria: Hai să facem o plimbare prin crângurile din împrejurimi. Și uite așa am ascultat (desigur, muzica se „dă” la maximum) pe tot parcursul plimbării: Gioacă bini fata, Petri/N-o izghi di colțu vetrii. Ce să vă mai ziC: Secetă mare, domnule, chiar și-n mijlocul pădurii!
Mărturisesc că am citit cu ani în urmă cu mare plăcere: A pierde e o chestiune de metodă de Santiago Gamboa. E un exemplu de literatură polițistă autentică, combinat cu mare literatură. A apărut la Paralela 45, cred că în 97. O reiau acum, sper că îmi va fi model.
Presa de scandal ia amploare la noi. Prodanca și alte fufe trec pe primul loc în rândul preferințelor populimii. Ca să fii ziarist trebuie să concepi titluri precum: Noul secret al siluetei Ioanei Gingină sau Elena Băsescu transformată total la față (dar la dos? zic și eu)
Am scris un text aici și, când să ajung la final, s-a întrerupt curentul electric câteva secunde – mi-a șters textul. Nu am dispoziție să-l reiau (nici nu mai țin minte ce scriam, dreptu-i) Vai, nu mă îndoiesc – ar fi intrat în Cartea de Aur a literelor române. Ce Sadoveanu, ce Arghezi! Să fi citit textul meu! Poate -poate Iminescu, dar nici el.
Prin facultate o luam de la Hală prin niște străduțe înguste și ieșeam la Golia. Străduțele acelea îmi plăceau. Pe stânga și pe dreapta erau îngrămădite una în alta niște căsuțe evreiești cu acoperișul plat: de un alb murdar, gălbioare, albăstrele, murdare de noroi până la ferești de la căruțele cu cai ale țăranilor care mergeau la piață. Nu prea vedeam oameni pe stradă. Preferau să meargă cu tramvaiul pe dincolo: de la Hală la Golia. Iar locuitorii din aceste case probabil erau bătrâni în majoritate. Cei mai tineri probabil plecaseră în Israel. Cârpaciul de Ceaușescu i-a vândut pe valută ca pe cai. Mai erau și dughene, unde se vindeau tot felul de ciurucuri. Țin minte într-un geam un ceainic uriaș de tablă. Cine știe de câți ani era acolo! O dată un evreu roșcat cu niște favoriți uriași (sau se scrie favorite?) și cu păr în nas a ieșit parcă dintr-un zid și m-a apucat de mânecă: „Nu ti du la el. Vină la mini”. Crezuse că am de gând să merg la dugheana de vizavi. Concurența, deh! Pe acolo o duceam pe Maria în studenție la preumblare. Aceea era esplanada noastră. Pe urmă ajungeam la Hală și o serveam cu gogoși. Deh, student sărac. Mai mult nu-mi permiteam. Îmi mai amintesc dughenile cu uși scârțâitoare și cu flori pentru nunți alături de altele cu coroane pentru înmormântări. Și lumea aceea viermuitoare și veselă, huruitul tramvaielor din apropiere. Mai în jos era locul viran unde venea de obicei Circul. Acolo am văzut un circ cehesc, nu-mi mai amintesc cum se chema. Acum este aici Tribunalul și teatrul Luceafărul. Apoi cele două clădiri ale Halei construite tot de evrei, căci ei învârteau afacerile aici. Bunicul meu când se ducea cu o căruță de struguri o vindea la comercianții evrei. La fel cu fructele. Într-o noapte acoperișul uneia din Hale a căzut. Ce fericire! Dacă era ziua, ar fi fost multe victime. Pe urmă s-a construit Hala Nouă. Dar parcă nu mai are farmecul celei vechi.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
