Restaurant italian: La Vita Facile! Ce-mi place!
O pisică a trecut pe sub poartă. O văd de la computer. Stă și examinează terenul: nu se vede vreun câine? Nu. Al nostru doarme tologit în fața ușii, că trebuie să-l sar când ies afară. Ce diferență! Pisica întotdeauna atentă, câinele dă buzna. Oamenii sunt când câini, când pisici – înțelegeți ce vreau să spun.
Ora 5.30. Aud trilurile puternice ale grangurului. Vine numai dimineața devreme, când mașinile circulă mai puține. În restul zilei stă în pădure. E și mai răcoare acolo, iar el e pasăre mare, cu pene multe.
Am regăsit o scrisoare a Mariei din tinerețe și am recitit-o. Și mi-a revenit în minte cum era atunci: mică de statură (ca și acum, bineînțeles), cu ochi luminoși și parcă transparenți, stând gânditoare înainte de a-mi scrie fiecare frază și apoi foarte hotărâtă scriind-o. N-a folosit niciodată ciornele, dar nu șovăia niciodată înainte de a scrie: „Dragul meu, nici nu știi de câte ori mă gândesc la tine. Abia aștept să înceapă facultatea să ne vedem…”
În scuarul de vizavi de Biblioteca Centrală Universitară. În jurul băncii pe care am stat erau atâția scuipați, încât aveam impresia că banca va deveni acuși-acuși o barcă și voi pluti iavaș-iavaș până în Piața Uimirii.
Cam la 35 de ani viața începe să-și piardă culoarea și parcă se micșorează. Noi, dimpotrivă, am început revista Timpul la 33-34 de ani, vârsta propovăduirii lui Hristos. Numai unul, șeful, avea în jur de 40 de ani. Daaa, am prins ultimul tren! cum spunea Dorin Popa, colegul nostru. Dacă mai continua comunismul mă înecam ca un șoricel fericit că sunt traducător la CCSITUMP, plătit mai prost ca inginerii, colegii mei de serviciu. Ăsta era vârful pe care-l puteam atinge pe vremea aia – nici tu traduceri, nici tu scris literatură, la reviste… Doar prejudecăți, o societate închistată și silă față de Ceaușescu. Însă era familia, copiii, mama. În fine, nu era puțin lucru nici asta.
ONU a interzis personalului să se refere la situația din Ucraina ca fiind „război” sau „invazie” pentru a menaja „sensibilitățile politice” ale rușilor. Deci după ce au ucis sute de civili și au forțat milioane de persoane să părăsească țara, vai! nu cumva să-i jignim pe ruși, de parcă rușii sunt niște domnișoare de pension. Auzisem că ONU e o organizație tot mai de cacamaca.. Acum mi se confirmă: da, e o organizație de c…t, luată în seamă doar în Dahomey sau la Cuca Măcăi.
Logica si canicula… Logica neamțului: Dacă astăzi e caniculă și mîine va fi aceeași caniculă, trebuie să investim într-un aparat de aer condiționat, care să ne permită să muncim mai eficient. Logica francezului: Dacă astăzi e canicula și mîine e aceeași caniculă, înseamnă că de fapt astăzi este mîine? Logica chinezului: Dacă azi e caniculă și mîine va fi tot caniculă, trebuie să facem cumva s-o exportăm! Logica românului: Te fac o bere? Cică azi și mîine o să fie caniculă.
Un englez si un chinez se plimbau împreuna prin Londra. Chinezul zice:
– Uită-te la toate steagurile astea! Îmi umplu sufletul de
mândrie patriotică!
– Dar Chan, tu ești chinez, iar astea sunt steaguri
britanice!
– Da? Uită-te la etichete…
El, strecurându-se în pat:
-Iubito, sunt fără chiloți.
Ea, somnoroasă:
-Bine, am să-ți spăl mâine dimineață o pereche.
Vorbește unul la cârciumă: „Domle, am lucrat astă vară la Mădârjac, prin satele celea. Parcă erau de pe altă lume”. Și ca să exprime mai bine ideea: „ Aceia nici nu știau că Ceaușescu a murit”
Mă întâlnesc cu unul tuciuriu și parfumat binișor. Are chef să vorbească cu mine: Dom profesor, am luat alcolația și m-am servit. Că fără alcolație săracii nu se descurcă.
Ora 1.13. Niște huțupani „pitrec”. Și, cum e obiceiul huțupanilor – cu muzica dată la maximum, cu țipete și chiuituri. Că altfel nu e „pitrecere” ca lumea. Ca să atenuez cât de cât bubuiala, ascult pe Chavela Vargas. Încerc să mă concentrez, să uit unde mă aflu: într-o cloacă de huțupani mahalagii. Sper așa să adorm într-un amestec de epuizare și furie.
Creative Writing. Nu pot accepta deloc chestia asta. Să te învețe cineva să scrii literatură, așa cum te învață să gătești ardei umpluți sau cum să distrugi gîndacul de Colorado. În fine, oi fi eu un înapoiat, ăsta o fi spiritul vremurilor, dar eu cred ferm: Chestia asta cu scrisul e ca și dusul la closet: o faci singur!
Când o făceam pe-a ghidul. Iar aceste vânzătoare de „tovar” se confundau adesea cu așa-zisele turiste. Cam acestea erau „turistele” mele. Mă învățasem cu această situație. Trebuia să însoțesc grupul și să-i prezint „frumusețile” Iașilor: Palatul Culturii, Trei Ierarhi, Mitropolia, etc. Dar curând eram asemeni ciobanului care și-a pierdut oile. Toți „turiștii” o întindeau la Hală sau pe la colțuri de stradă să-și vândă marfa. Și rămâneam singur. N-aș putea spune că nu mai puteam de durere pentru chestia asta. Îi lăsam un timp să umble prin oraș și să-și vândă marfa și stabileam o oră și un loc (de obicei lângă statuia lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Culturii) de reîntâlnire. În acest timp trăgeam o fugă pe la redacție, ca să fac act de prezență, schimbam două-trei vorbe cu eventualii colegi, dar nu prea erau prezenți nici ei, mă pupam cu Lenuș, secretara, abia terminase liceul pe vremea aceea, și în final beam, alături de funcționari morocănoși și alți tăietori de frunză la câini, o cafea cu rom la cafeneaua din spatele Casei Pătrate (e un fel de a zice „din spatele”, e greu să stabilești care-i fața și care-i curul acestei Case, doar poate faptul că în spate erau garajele de unde ieșeau șoferii cu mașinile noilor politruci) sediul județenei de partid de dinainte și de după aceea.
Azi țigăncușele nu s-au mai întors după 8 de la magazin, puțin matrafoxate, făcând scandal mare pe drum și râzând ca proastele-n Hală, cum se zice pe la Ieși. Probabil au terminat biștarii sau saielele, cum zicea Costel, ruda mea de la Constanța. Ori păstrează saielele pentru mâine. P.S. M-am înșelat. Au venit spre casă pe la ora 4 din noapte.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
