Un popă analfabet sau semianalfabet, Matei Constantinovski, a fost duhovnicul lui Gogol. Acesta i-a spus lui Gogol că literatura este păcătoasă și, în consecință, trebuie să nu mai scrie. Acest lucru era similar cu moartea pentru Gogol. Totuși, a ars cartea la care scria de ani de zile, partea a doua a Sufletelor moarte, pe care nu o mai avem azi decât în note răzlețe. Apoi Gogol a încetat să mai mănânce. Ne putem întreba: A fost bântuit acest popă pentru ceea ce a făcut?
O singură democrație. Una planetară. Și tentaculară. Așa cum voiau ceaușeii, brejneveii, hitlereii, pol poții și toți ca ei să fie comunismul „în zbor”, „pă tot globu”, cum ar fi vrut nea Nicu. Scuzați că, deci, sar la beregata „oamenilor dă bine”, consensuali și dementocrați globali. Oricum, mă iau tot mai puțini în seamă. Căci acesta este Binele Suprem al viitorimii, bazat pe stârpirea până în rădăcini a oricărei opoziții! Ceaușescu, bunăoară, că tot l-am pomenit, avea opozanți. Molohul universal al Consensului tinde să nu aibă opoziție. Fiecare vorbește într-un pustiu și se aude doar pe sine. Așa își dorea și comunismul.
La revista „Timpul”, prin 91-92, Dorin Aștefănoaie s-a certat cu… uite, nu-mi amintesc cu cine. Nu mai țin minte nici din ce s-au luat. Și acela, om mai blajin, îi spune la un moment dat: „Hai, măi Dorine, că ne-am luat degeaba, zău. Hai mai bine să ne pupăm!” Dorin tot intransigent. Se vede că nu-i trecuse supărarea: „Eu nu mă pup cu barbați.”
După părerea lui Borges, istoria universală nu este altceva decât „istoria diferitelor intonații ale câtorva metafore”. Să fii scriitor și să crezi așa ceva, înseamnă să te obstaculezi singur – părerea mea. Sau să fii scriitor mare-mare
Ca să-ți ghicești sfârșitul, cică să umpli un vas cu apă din Gange și să rostești vorbele magice ale prezicătorilor babilonieni: Susabo! Mizram! Tabtibik! Dar unde găsești un Gange? Și ce rost are să-ți ghicești sfârșitul, cel de obște tuturor? Atunci mai bine gândește la spusele eminesciene: „Noaptea era clară, tăcută, mare. Numai valurile sfinte ale Gangelui murmurau lin ca înţelepciunea vremilor. Simbol uriaş al timpului.”
Merg la magazin la Liviu. Liliecii zboară de-a lungul drumului, voind parcă să-mi spună ceva la ureche, apoi îndepărtându-se razant. Pe pământ umbra îmi înaintează în față. Mă simt ca un personaj de Henry de Montherlant. Oho, cu câte zeci de ani în urmă l-am citit pe Montherlant!? Și totuși îl țin minte. Pentru că mi-a plăcut.
Dintr-un text la care scriu… Dacă au existat, Tomeștii pe atunci erau undeva pe șes, tocmai pe Bahlui. În romanul „Nicoară Potcoavă” Mihail Sadoveanu scrie că Nicoară (Ion) și voinicii săi, pe la 1580, au coborât dealul Păunului, pe la Tomești. Desigur, Maestrul Sadoveanu știa cam tot despre istoria Țării Moldovei, nu am cum să nu-l cred. Tocmai pe Maestrul Sadoveanu, laureat al Premiului Lenin pentru Pace și al altor premii și distincții, bineînțeles cu banii aferenți! Că se știe, Maestrul nici măcar nu citea la vreo serată literară dacă nu i se dădeau banii în prealabil „Mii întâi îmi dați banii – zicea – că am o casă de copchii di hrănit, di îmbracat, fetili di măritat și încă bini. Eh, ce știți voi!” Acuma mă pot întreba de unde au venit străstrătomeștenii. Părerile sunt împărțite: de la munte, zic unii, din Muntenia, zic alții. Și tot așa. Oamenii din hârtoapele astea nu și-au prea bătut capul să scrie cronici, hrisoave și alte bucoavne (deh, se vede că încă nu mă născusem eu). Nu îi laud pentru asta, Doamne ferește! Nici nu-i condamn – aveau de muncă destul ca să aibă din ce trăi și se chivernisi, ca toți oamenii de când e lumea lume, de când maimuțele alea deștepte s-au ridicat din patru picioare în două zgaibarace, cum ne învață englezul ăla progresist de secol XIX, Darwin
Ora 8. Sâmbătă. Carbid (așa e poreclit), clopotarul, trage clopotele. O să fie o zi caldă. Nici nu mă mai strofoc să ud prin grădină. Ce-a da Domnul! Deocamdată e bine. A și început bâzâitul ăluia care lucrează cu „drujba”. O s-o facă toată ziua. Unde mai pui că probabil nu e ascuțită cum trebuie – hârâie ca o cățea bătrână și obosită toată ziua. Citesc în Vasili Grossman – spune o doctoriță: toate femeile care nasc plâng – numai așa se descarcă sufletește. Și râd femeile din saloane mai mult ca de obicei. Îmi spunea Maria de una, femeie de la țară, care se tot plângea: „Văleu, nu mai pot dom doctor” „Ei, altădată ai grijă. Mai stopează-l și tu pe bărbatu-tău” „Care! Că eu am luat perna în brațe și am pornit-o înainte. spre dormitor. Iar el ca cotoiul – după mine.” Vreau să fac multe și, din cauza asta, nu fac mai nimic. Mda, semn de bătrânețe! Probabil o să mergem sus, sub pădure, la Adriana (vara mea) și la Geluțu. Problema e că mă cam dor cotonoagele.
Se spune că atunci când Mama Ilun l-a născut pe Temugin (viitorul Ginghiz-Han), acesta avea în mâna dreaptă un cheag de sânge, prevestind astfel viitorul său sângeros. Apoi Targudai-kiriltuh se pregătea de năvală asupra lui Ilun și a copiilor ei. Aceasta a fugit cu copiii în taiga. Taigiuții, dușmanii lor, le-au strigat: „Dați-ne pe Temugin! N-avem nevoie de nimeni altcineva.” Atunci Temugin a luat drumul pădurii pe muntele Tergun. Taigiuții au înconjurat codrul și s-au apucat să-l păzească. După trei zile Temugin s-a gândit să se întoarcă la ai săi. Și-a luat calul de căpăstru și a pornit. Dar s-a petrecut ceva neașteptat: a alunecat șaua de pe cal și a căzut la pământ. Atunci Temugin și-a zis: „Și chinga e bine strânsă, și gâtarul, toate-s la locul lor, dar șaua totuși a căzut.. Nu poate să fie acesta decât un semn – Cerul (Cerul era zeitatea supremă la mongoli) însuși mă dă înapoi”. S-a întors și a mai așteptat trei zile… Cam astfel, pasionant, curge Istoria secretă a mongolilor (în volumul Hoarda și Oastea, Editura ALFA, Iași, 2022).
Tolstoi a murit într-o stația de cale ferată – Astapovo. În iarna aceea, toată lumea își îndrepta atenția către această mică stație. Mecanicii de tren se abțineau să fluiere din considerație pentru muribund, ca să nu-l deranjeze. Din singurul birou de telegraf al satului se trimiteau rapoarte din oră în oră privind temperatura și pulsul marelui Lev. Trenurile, pline de ziariști, emisari, preoți, proprietari de fabrici, ofițeri în civil, țărani, încetineau la câteva sute de metri de platformă și înaintau în liniște înspre gară. În vagoane se întindea o liniște solemnă. „Încă mai compun”, îi spunea Tolstoi fiului său Seghei răsuflând din greu, chiar și când ticăloasa moarte se apropia. „Scriu.”
Am terminat cartea și m-am ridicat din pat. Senzația că am aflat ceva nou, în urma citirii cărții. Și totuși am senzația că lumea se ascunde de mine, mai precis adevărurile esențiale ale lumii. Și totuși am presimțirea unor adevăruri esențiale. Dar nu știu ce. Doar copacii care se întunecă tot mai mult (ora 21.54), totul nemișcat. Și parcă capătul unei lumi.
P.S. Da, cred că nu prea știu ce am vrut să spun. O las așa.
Pluralul la căpșună este căpșuni, nu căpșune, cum văd la diferite cocoane pricepute, nu zic, la gastronomie, dar ioc la gramatică. Am văzut asta pe Net, fiindcă caut diverse rețete cu căpșuni, căci avem de gând să strângem căpșunile. Maria și-a luat angajamentul să facă azi – chiar azi, nu mâine – ceva bun cu căpșuni.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
