Duca
Ora 8.30 dim. Soare. Nucii și vișinii stau luminați în soare În vârful salciei – grauri. Se fudulesc, își întind aripile… Până ce se face cald. Nu le place căldura – pleacă. Duca se bagă printre picioarele mele – să arate că mă iubește. Apoi oftează fericită, că o iau în seamă, și se culcă sub o măsuță afară, la ușă. De-abia încape. E liniște. Arar câte o mașină. Doamne, ce frumoasă e lumea Ta!
Maria: Hai să o „cazăm” pe Duca în ogradă (curte), să nu mai calce peste toate prin grădină.
Bun. O ducem aseară în ogradă. Azi dimineață mă scol și merg să văd ce face Duca. Era în ogradă. Merg la poartă. Ea trece nonșalantă prin spatele porții și sare la mine, cum face de obicei când mă vede. „Vezi, am stat în ogradă, dacă așa ați vrut”.
Un fluture a intrat nu știu cum în casă (doar avem plasă) și mă tot necăjește, zburând pe ecran. Nu sunt atât de ticălos să-l omor. Mai bine mă culc (ora 5.18). Noapte bună! Duca latră nevoie mare la poartă. Te pomenești că vrea să se pună bine cu mine: uite ce latru eu!
Ca orice câine ciobănesc, Duca stă cu botul pe pământ și urmărește cu ochii ce facem. Zilele trecute a făcut o rană la picior, cred că a trecut prin vreun gard și s-a rănit. Prietenii Emil și Lia, doctori în domeniu, trecând pe la noi, mi-au spus să-l duc la un doctor. Mama, mai cinică, zice: „Lasă-l, dacă i-a fi să moară, să moară”. Am cam mers pe urma mamei. Acuma Duca văd că se însănătoșește. Rana i se închide, asta și datorită linsului ei. I-am luat și noi niște medicamente. Când mă vede afară pe scaun, Duca se ridică pe picioarele mele: „Hai, mângâie-mă. Știu că mă iubești.” Și o mângâi, bat-o focul. Nici un câine nu mi-a trezit atâtea sentimente ca Duca. O fi ea atât de dulcică, o fi vârsta mea, că mă „moi” mai ușor ca altădată, dracu știe. Dar o iubesc! Maria îmi spune: „Simte că o iubești”.
Motanul nostru „se mociorlește”, cum zice Maria cu o vorbă de acasă, cu mâncarea pe care i-o dăduse. Apare cățelușa și, fără măcar să-l repeadă, hap-hap, îi mănâncă tot din două înghițituri. Pe urmă îl miroase pe la bot: Mai are ceva? Nu. Pleacă cu coada fluturând.
Am băut cafeaua (ora opt), m-am uitat pe Facebook la rezultatele de la sport (Doamne ferește – nu citesc politică! nu vreau să mă indispun) și dau să ies afară la săpat. Nu-s papucii la ușă, mi i-a luat cățelușa Duca – îi place să-i roadă. Trebuia să-i pun aseară pe pervaz, dar… am uitat. Găsesc unul, dar pe celălalt nema. Ce fac? Mai dau un raid să-i caut.
Ora 5. Îmi fac o cafea. Cățelușa Duca zgreapțănă la ușă și cască (semnul ei când cere bunăvoință): Dă-mi și mie ceva! Mă pregătesc să scriu la roman. Necazul e cu romanele astea că trebuie să citesc din urmă ce am scris, ca să nu încurc șirul poveștii, numele personajelor, etc. Soluția este să mă inspir din întâmplări reale. Și să nu lucrez în același timp altele. Vorbesc de cele ale scrisului. Afară se screme să plouă. Anunțaseră ăștia ploaie și ploaie. Nimic. Este drept, e umezeală și s-a răcit relativ.
Niște dobitoci din vecini au „pitrecut” cu hărmălaie mai toată noaptea. Știam că erau plecați în Italia, dar văd că s-au… repatriat. Sunt sigur că-n Italia nu chefuiesc atât de fervent. Dar nu mă las nici cu gălăgie: scriu, citesc, mângâi cățelușa lungită în balcon: „Hai, lasă-mă, băi!. E noapte, iar noaptea se doarme”. „Ai dreptate, Ducuța!”
Luat cu scrisul și sculat dis-de-dimineață, am uitat să scot gunoiul (nu e prima dată). M-am apucat să scriu despre „aventura” mea la liceul militar, în adolescență. De-abia acum mi-s-au lecuit „rănile” de atunci și pot scrie liniștit, ba chiar cu umor. Păcat că am uitat unele amănunte. Dintre foștii colegi a venit pe la noi Ionescu, fostul coleg de bancă. Era acum în miliție, șeful Miliției din Făgăraș. L-am găsit la fel de zâmbitor și optimist. Eu îs vițăvercea, ceea ce m-a făcut nu prea adaptabil la condițiile „armeții”. Am văzut pe fereastră mașina de gunoi trecând alene. Am ratat-o și marțea asta! Toți din casă ai mei dorm. Niște țigănuși trec pe drum țipând – sper să-i trezească. Cățelușa Duca ridică capul (de obicei stă cu capul pe labe, ca orice ciobănesc care se respectă – oh, cât îmi place poziția ei: calmă și nepăsătoare, dar vigilentă, pentru orice eventualitate). Nu-i latră. N-am auzit-o decât de două ori lătrându-i pe cei care trec pe drum (și atunci câinii, nu oamenii). „Bravo, mă, deșteapto!” O alint. Se fudulește dând din coadă. Am rărit perele din părul de la colțul casei. Nădăjduiesc să crească și să se coacă mai bine așa. Am tăiat crengile uscate de la o serie de pomi în urma secetei. Să zic și eu că-s gospodar, na! Mai departe citesc. Că și scriitorii mai citesc câteodată.
Se întunecă. Se aude o cucuvea. Cățelușa Duca doarme încă în „balconaș”. Se aude zumzăitul unui avion dinspre Iași. Pare că va ploua. Miroase a furtună de vară. Din adolescență am vrut să fiu scriitor. Îmi părea cel mai nobil lucru de pe pământ. E drept, doar pe fete le așezam mai sus.
Căldură mare, vorba lui nenea Iancu. Ducă stă intinsă în balconaș (așa îi spunem noi, e o intrare la ușa din fața casei, cu stâpi rotunjiți din beton, văruiți, chestii. L-au făcut ai mei când eram adolescent, cu gust artistic, probabil mama, care are simț artistic (o moștenesc, cine știe) e „de vină”. Apropo de mama. A mers la o ședință a părinților Doinei, sora mea. Doina a făcut arhitectura. La ședința aceea mama a spus că să o ierte, ea nu știe nimic, față de asemenea domni și doamne. Restul în acea clasă de arhitectură erau numai copii de bani gata (cu ceva excepții, ar trebui să scriu o carte ca să precizez). Când a vorbit mama, toți inginerii ăia și directorii au aplaudat-o. Na, mă mândresc cu mama mea – o țărancă. Și n-a avut niciodată conștiința că pe scara socială e mai jos. Nu! Ea e sigură pe ea – chiar și acum , la 94 de ani
Cățelușa Duca stă tolănită pe iarbă. Când mă vede, se ridică respectuos și vine către mine: să se frece de mine, să mă lingă. „Stai, mă!” Nu încetează. „Dar mă mai iubești, nu?” „Da, dar…” Oftează bucuroasă și se așează din nou pe iarbă. Face câteva ocoluri în jurul ei, apoi buf! se trântește jos.
Ora 12 noaptea. Ies afară pentru că am văzut poarta deschisă. Duca a profitat: A ieșit în drum, dar nu s-a depărtat. Pe urmă o flocăiesc, o mângâi. Se topește de plăcere. E bucuroasă, probabil, și pentru că se duce cineva la ea. Se plictisește noaptea singură. E tare timidă față de ceilalți câini. Știe un singur lucru: noi, stăpânii. Când vine cineva străin, latră, dar atât. Păstrează distanța. Pe urmă cască, eah! și se trântește la loc, punând nasul sub coadă. M-a trezit un țânțar. O să am de furcă cu el până-l prind, în fine, îl ucid. Sunt și eu ca un personaj de basm (nu mai îmi amintesc numele), care a scris: „Șapte dintr-o lovitură”. Toți se temeau de el, dar el omorâse șapte muște dintr-o lovitură. Am terminat aseară articolul: Vai, Rusia nu trebuie umilită! Comentez replica asta a lui Macron – un iresponsabil, prieten cu Putin. Ai senzația că nimic nu se schimbă în politica de rapt rusă – minciună, orgoliu imperial rusesc, propagandă antioccidentală. Și fraieri care-l cred. În primul rând politicienii francezi. Ș-apoi populația rusă. Asta e cel mai nasol.
Aud slujba de la biserica din apropiere, căci liturghia se cântă la microfon: Cu pace Domnului să ne rugăm. Da, cu pace, cu suflet liniștit. În altă dezordine de idei: Cățelușa Duca mi-a făcut harcea-parcea un papuc și a dispărut. În fiecare dimineață pleacă undeva, nu știm unde. Vine apoi și se culcă sub nuci – se odihnește. Au și câinii secretele lor! Încolo, ce să vă spun. O să plecăm în Spania. Poate doar așa să ies din starea asta de… zda măsii.
Cățelușa se ia după mine când merg la magazin. Mă cunosc și vânzătorii: E ăla cu javra! Mihaela, fosta mea elevă (și bună elevă, trebuie s-o spun), acum vânzătoare, îmi zice: „Ați venit și cu cățelușa? ” Na, mă mândresc cu ea – să spun sincer. Azi, când vin acasă, o uit în drum. O văd pe fereastră. Se învârte cât se învârte, apoi se trântește jos: Las că vine el să-mi dea drumul. Merg la ea și-i deschid poarta, ce să fac. Nici măcar nu-mi mulțumește. O ia înainte fericită: Știam eu că nu mă uiți!
Intru în cameră la Maria. E cu ochii în lacrimi: „Ce s-a întâmplat, dragă?” „Iar mi-o ros Duca pantofii. Trebuie să-i duc la cizmar din nou.” Îmi pare rău pentru pantofi, dar mă apucă și râsul: Iar a făcut-o Duca de oaie. Ies să cert cățelușa: „Ce-ai făcut, măi proasto? Vezi că padocul te mănâncă. Că nu mai pot să-i țin piept stăpâne-tii.” Duca nu mai poate de bucurie. Parcă a făcut cine știe ce glumă. Își învârte coada de numa-numa: „N-o să admiți tu așa ceva!”
Am udat roșiile cu ultimul rest de apă. Ba am mai pus și de la robinet. Și îmi spune Maria că au anunțat că de-abia la sfârșitul săptămânii o să plouă. Și așa roșiile, castraveții sunt vai de capul lor. Când se ușurează Duca pe ele e acum mană cerească.
Cățelușa Duca apucă un carton și începe să-l roadă. Iese Maria: „Lasă cartonul acolo!” Duca îl lasă, privind nedumerită la carton: „Parcă ce-am făcut?!” Pe urmă, când Maria pleacă, apucă din nou să roadă cartonul, uitându-se încrezătoare la mine: „Tu nu mă spui, nu?”
Dealurile din jur sunt însorite. Satul din vale e însă în umbră. După aerul greu se pare că va ploua. Noroc de un vânticel, altfel ne-ar potopi zăpușeala. Ad-o, Doamne! Cățelușa Duca a adus o perie, probabil, de la oamenii care lucrează la blocul de peste drum. A pus-o jos, dă din coadă și se hlizește: Vedeți ce deșteaptă sunt!
Mă uit: am un vraf de vreo 50 de coli pe masă – trebuie să le „periez”. Iar când mă apucă pandaliile de atâtea texte „chisate”, ies afară și mă joc cu Duca. Când mă vede, Duca cască fericită: iar a venit să ne fugărim! Pe urmă Maria e plecată în oraș, așa că pot băga în mine dulciuri cât încape.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
