Volodea Putin are un cap oval ca un minciog de prins chișcari și niște ochișori de culoare mov-albastră, asemeni cartofilor de culoarea asta, numiți Blue Congo. Dacă vreți să mâncați capul lui Putinică, îl puteți găsi la Kaufland. Cartoafele astea sunt acum la modă. Volodea mai are cam 1.65 – 1.68 înălțime, motiv pentru care, se zice, suferă de „complexul lui Napoleon”, când trebuie să premieze niște jablăi de săritori în înălțime. Suferă pur și simplu.
Norii albi par nemișcați. Și cerul albastru. Păsărele, liniște. Doamne Dumnezeule, ce frumoasă ai făcut lumea Ta. La blocul în construcție din apropiere fac tâmplăria: boc! boc! Vorbe și înjurături, cum e în firea constructorului român. Duca, tologită la ușă, răsuflă greu prin somn – ce mă enervează ăștia!
Maria: „Bunica” (așa ne-am învățat să-i zicem mamei de când copiii noștri erau mici) parcă respiră cam greu când doarme.” „Nuuu, așa o știu eu dintotdeauna”. După câteva minute le aud vorbind prin ușă. Intrasem și eu la bănuieli. Maria merge la mama să-i ia hainele să i le spele. „Lasă – zice mama – că le spăl eu.” „Eh, le spălați! La Sfântu Așteaptă. Le spală Gospodina – mașina de spălat.”
Am avut în liceu o colegă de clasă pe care o chema Musteață. Numele mic nu mi-l amintesc. Maria parcă. Era o tipă solidă, cu un glas aproape baritonal. Elevă de mijloc după rezultate, dar degaja prin fizic și comportament siguranță. Profesorul de matematică, domnul Pavel, spunea, văzând cum celelalte fete tremurau când le „scotea la lecție”: Mie îmi place de Musteață. Ai pe cine te baza, nu tremură ca voi! Ei, bine, prin clasa a XI această Musteață nu a mai venit la școală. Ce se întâmplase, am aflat mai târziu. Musteață a făcut o criză de isterie și a fost internată „la nebuni”. Din păcate, nu mai știu nimic despre ea. Iar „mocuțele”, cum le spunea domnul Pavel celorlalte fete, pe câte le mai știu, sunt bine merci și azi: măritate, pline de viață, cu posturi bunuțe.
Mila – concept de bază în religie. Spune în religia musulmană: „Cel care va fi dat un strop de apă unui câine va fi mântuit.” Dar poate mila soluționa totul? Dăm de pomană unuia și îl lăsăm pradă agoniei.
Stăteam pe băncile din jurul Universității. Le preferam, bineînțeles, pe cele mai ascunse de tufe ciudate (pe aici fusese înainte prima grădină botanică a Iașilor). Și ne strângeam în brațe, ne sărutam… Nici nu simțeam ploaia. Mergeam acasă (ea la cămin, eu chiar acasă) uzi leoarcă, dar căldura interioară ne usca.
Este o buruiană, care stă pitită pe pămînt, fiindcă-i place umezeala. Nu e volbură (holbură se zice pe aici), ci alta, nu știu cum îi zice. Și se prinde de sapă, de pantaloni – enervantă buruiană. Dar azi am văzut-o înflorită: o mulțime de floricele mici portocalii, cu cinci petale frumos rotunjite și cu pistil gălbior. O minunăție! Și vorbeam cu Maria: Fiecare plăntuță are momentul ei de strălucire, de exuberanță. Ca și la animale, ca și la oameni. Dar nu vedem întotdeauna aceste momente.
Mi-ar plăcea ca, după ce dau ortul popii, unul din prietenii mei, Ovidiu Nimigean, Mick Astner, Bogdan Crețu, Dorin Aștefănoaie sau poate Dorin Spineanu din moarte (sunt mulți ai dracului! nu că mă laud) să scrie o lucrare despre scrierile mele intitulată cam așa: Tradiție și inovație în proza lui Radu Părpăuță. Iar pe urmă să intru în manualele școlare, la bacalaureat să fiu citat, chit că risc ca vreun măgădău cu fire de păr sub nas să-mi pocească numele la bac sau la corigență, dacă o să mai fie corigență pe atunci, iar corigența nu va fi socotită cumva incorectă politic – că astfel îi umilim pe sărmanii copchii.
Cică cel mai scurt discurs politic este al lui Avram Iancu în fața moților la 48:
-No – le-a zis Iancu – adunatu-v-ați?
-Păi, da!
-Ne-am.
-Dară că.
Și Iancu:
-Atuncea, hai ș-om mere.
Ora 7.45. Am udat prin grădină. Discuție cu vecinul Lică. Mi-am făcut un compot din vișine altoite (chit că Maria e împotrivă, cică să le mănâc crude, dar mie compotul îmi amintește de copilărie). Acuma urmează să prășesc pe ici-colo. Azi o să mergem la Palatul Braunstein, care cică se vizitează. A fost restaurat. Până prin 95 mergeam la rude aici. Dar era deja într-o stare nestare. Curticica de jos era plină de tomberoane puțitoare, veneau de la restaurantul Select de vizavi cu resturi alimentare. Într-un loc, țin minte, scările erau rupte, iar prin gaură vedeam într-un apartament la cineva – era într-o bucătărie: o femeie într-un capot ședea pe un scaun lângă un aragaz pe care era o oală. Nana Jenica și cu Felicia, fiica ei, locuiau chiar sus, la ultimul etaj, de pe scări intrai pe un hol cu scânduri scârțâitoare pe jos. Apoi nana s-a mutat în Ciurchi la tanti Frăsina, mama ei.
La casa din Ciurchi am văzut prima dată imagini la televizor. Acolo era casa, fosta cârciumă (poate am să mă apuc să scriu ceva de genul „Cele mai vechi amintiri”) a tantei Frăsină. Tot acolo locuia la început, înainte de a se muta la bloc, nenea Titi cu tanti Lidia. Aveau televizor, puțini aveau pe atunci. Țin minte că am văzut o transmisiune de la Circul de Stat: un circ chinezesc, cu circarii, și băieți și fete, cu pantaloni de mătase. Apoi eșarfele, apoi tot felul de cercuri la care le dădeau foc. Dar pe mine mă impresionau acei pantaloni de mătase multicolori și veșnicul zâmbet al circarilor.
Încă o dată Caragiale are dreptate: Pupat toți Piața Endependenți. E valabil azi în politica românească. Ba, mi se pare, că vorba este „corectă politic” și la scară planetară.
Of, cancelaria! Doamna Spirea discută aprins cu d-na Spirache despre vreme și „ce spun ăștia” la meteo. Bineînțeles, numai prostii. Uite, afară plouă și ei spun că… Pe urmă d-na Spiroiu vorbește aprins cu d-na Spirescu despre Maria-Isabela care e părăsită de măgarul de Juan Emanuel și… Nu am aflat ce a făcut mai departe măgarul de Juan Emanuel, fiindcă a sunat de intrare. Fiți calmi! Asta era cu ani în urmă. Învățământul nostru de astăzi…
Un fragmențel din romanul pe care-l pierdusem în burta imensă a Facebook-ului. Azi sunt bucuros: L-am regăsit. Îmi promit să nu mai fiu așa de zăpăcit, dar un michiduță îmi șoptește: N-o să te ții de cuvânt!
Casa din Ciurchi era veche, întunecatoasă. Mergeam acolo, mă atrăgea un nu știu cum și-un nu știu de ce. Vizita la casa din Ciurchi era pentru mine mai mult decât o vizită la rude. Atracția promiscuității? Chiar a perdiției? Nana Jenica nu vorbea de asta. Poate nici nu avea conștiința ei. Oricum, păstra o tăcere venerabilă. Așa că aveam șansa să îmi imaginez. Contribuia la asta și atmosfera: întunecimea mai meree a casei (nu țin minte să fi avut curent electric), unele camere cu lut pe jos, curticica aceea din spate cu cârâitul găinilor, umbra liliecilor care zburau întruna prin ungherele de acolo la mică înălțime, voind parcă să spună ceva la urechea rarilor trecători și îndepărtându-se apoi prin aerul jilav, muți precum veniseră pe neașteptate. O pisică cu ochi noptatici, cum să spun, tainici dormea de obicei pe un taburet slinos. Apoi câteva fotografii de familie, găleata de după ușă, un pat niciodată strâns – și cam atât. Da, și o miasmă putredă de casă veche pe care nimic nu o putea îndepărta: nici parfumurile destul de țipătoare ale Feliciei, nici uleiul ars din candelă (din camera principală), nici căchița de pisică uitată într-un colț.
-Arăți teribil de bine, îi spuneam Feliciei aiurea.
-Eu nu? glumea aiurea nana Jenica.
-Și dumneavoastră, spuneam eu la fel de aiuristic.
Râdeau molcom. Păreau îmbătrânite amândouă. Una știrbă și una cu ochi rotunzi și zâmbind strâmb. De la băutură.
În grădină. Dimineață liniștită. Pe drum trec femeile la biserică ajutate de bărbați care cară coșurile. A plouat îndestul. Cada pe care ne-a dat-o cu ani în urmă (una din acelea vechi, antebelice) vărul Nicușor e plină ochi. Tot așa butoaiele, cazanele. Bujorii dorm în iarbă, îngreunați de ploaie. Cățelușa n-o văd. O fi plecată la curvăsăriile ei (Aaa, a venit și s-a tologit pe trotuar). Pe urmă vine și își lipește nasul umed de picioarele mele. Parcă zice: Iartă-mă, dar n-am ce face – firea asta blestemată! E liniște. Se aud păsărele mii. Rar câte o mașină. Un elev fuge la autobuz: a întârziat. Mama trebăluiește pe afară. La șapte jumate! După ce a muncit o viață întreagă, nu se poate liniști nici la vârsta ei. S-ar plictisi. Turturelele se aud în pădurea „Gostatului” de deasupra: Ptru-ptru. Știți legenda? Cică privighetoarea s-a luat la întrecere cu turturica care învață să cânte mai frumos. Privighetoarea a învățat cântece toată noaptea. Dar turturica a adormit. Dimineața, când s-a trezit, a auzit un om care-și pierduse calul: Ptrrr! Ptrrr! Și așa a învățat și ea un cântec.
Am început un articol pe care nu-l duc la sfârșit. Asta și pentru că mai am două săptămâni la dispoziție, iar lenea este cauzată și de laxitatea timpului. Începutul sună așa: Nu mă sfiesc să declar direct: Am făcut filologia și pe vremea aceea (nu știu cum o fi acum, dar cred că la fel) doar rătăciții sau marii pasionați dădeau la filologie, căci idealiștii trebuiau să aibă și ei un loc – să se căsătorească devreme, eventual cu colege, să facă copii pentru Țară, Neam și… Președinte, să fie repartizați la Căcăuții din Vale sau la Cioca Boca și să rămână toată viața niște amărâți de idealiști: cu vizitele la părinți, cu pelincile copiilor, cu căcălica lor. Până ajung la o vârstă când idealismul dispare ca polenul de pe floare, adică atunci când încep să se cunoască mai bine, când simt în ei un soi de tristețe prizărit-onestă pe care n-o bănuiau până atunci. O scriu pentru alții – să știe.
Ce se întâmplă în Ucraina acum este doar zvârcolirea de disperare a rușilor conduși de „țarul” Putin că își pierd locul de mare putere. Însă și l-au pierdut deja, dar nu-și dau seama. Poartă hainele iluzorii ale împăratului din basm.
Plouă. Ploaie de vară: caldă, potop, repede dar liniștit. Și – minune – cu soare! În final, când șuvoaiele par a se opri, se aud clopotele de la biserică: bang, talang! Cățelușa Duca doarme tologită în balconașul de la ușă, ridicându-și ușurată coastele: Oh, ce bine-i! În final se aud cerurile bolborosind. Mare și frumoasă-i grădina Ta, Doamne!
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
