TABLETA  DE  VINERI  –  Radu  PĂRPĂUȚĂ

 Rămas bun, Radu PĂRPĂUȚĂ!

   Mă pregăteam să trimit la Gazetă Tableta de vineri, pe care am primit-o miercuri seara de la Radu Părpăuță. Și m-a sunat prietenul meu (și al lui), Puiu Jipa: a murit Radu Părpăuță…

Cu durere vă spun, e adevărat… Dumnezeu să-l odihnească!

   Ultimele lui cuvinte scrise pe pagina de facebook au fost:

 

Cristina Hermeziu scria cu ceva ani în urmă despre mine și cartea mea Moartea vine pe Bahlui: Slobod la gură, mucalit și liric, Radu Parpauta are meșteșugul personajului, viu dintr-o replică, și are multe, multe cuvinte zemoase din limba română. O intrigă polițistă și politică azi, în Iași orașul de pe Bahlui, cu vervă stilistică și geniu lingvistic. O comedie la toate nivelele, umană – tipologii și moravuri, literară – cu jocuri intertextuale de tot hazul (ah, ce șfichiuiri pătimește Sadoveanu!), clișeele genului polițist, puse, eficient, la lucru, clișeele politicului corect răsturnate, cathartic, în gura personajelor. În țara lui Bulă totul e banc, totul e bârfă, totul e anecdotă. Interacțiune umană să fie și totul e poveste. Ce povestitor!

Crucea de pe deal e aproape în ceață. Mașini trec la oraș – probabil fac taximetrie. Aici oamenii au mai multe posibilități de câștig. Numai cine-i leneș nu poate câștiga. Câinele a dispărut. Probabil la o vecină, care și-a manifestat dragostea față de ea (e cățelușă). Nu ne batem capul s-o recuperăm. Poate o ia. Maria spune ferm: ăsta-i ultimul câine pe care-l creștem. Eu tac ca balega-n iarbă. Dar fără câine la țară nu pot înțelege viața.

La bunica mea au venit cu ani în urmă niște polițiști și au întrebat-o care băieți din sat sunt mai golănași. Că se furaseră niște oi. Și bunică-mea le-a răspuns: Nuuu, nu-s de la noi. La noi se mai bat pentru câte-o fată, își mai amintesc la băutură că ăla a zis nu știu ce . Dar asta numai la băutură. Dar de furat nu fură. Și după un timp vine polițistul și-i mulțumește bunicii mele: „Ai avut dreptate, mătușă. Hoții nu-s din Tomești”

Au venit graurii! Cîsâie. șuieră în salcie. Îmi vine să stau cu ușa deschisă să-i aud. Cică migrează și ei. Dar nu departe, până-n Delta Dunării, unde iarna e totuși mai călduț. La noi venirea lor e semn de primăvară. Bine ați venit, mă, pistruiaților! Uneori sunt pistruiați cu alb, alteori nu. Își schimbă penajul.

Mi-e somn. Dar să mă culc, e prea devreme. Așa că chirotesc, cum se zicea la mine cândva. Adică pirotesc. Ca găina-n poiată.

Am stat în balconaș pe frig. Am scris și am așteptat pe Maria. Nici unul n-a venit. Nici scrisul, nici Maria. Am intrat în casă, mi-am pus niște papuci călduroși, dar tot n-am scris. Na, frate. Deci scrisul bun nu ține de căldura de afară. De căldura din interior – da. Maria oricum e bună. Ea mi-a dat căldură toată viața.

Trece unul cu bicicleta la serviciu. E singurul. Restul merg cu mașinile. Se face ziuă. Satul a intrat în stăpânirea cocoșilor și câinilor. Și a scriitorilor ca alde mine. Nu cu vreun gând de câștig. Am mai spus-o: scrisul e un dat. Care nu-l aveți, lăsați-vă de scris. Niște urme de cafea de pe masă îmi amintesc să-mi fac o cafea. Uraaaa! Am cu ce îmi începe ziua. Câinele latră în dorul lelii. Se aude un avion care merge spre răsărit. Basarabia? Dacă mergi mai pe deal, vezi dincolo de Prut. De pe dealul Păunului din apropiere se vede, în diminețile limpezi, Ceahlăul. M-a luat tata o dată să văd Ceahlăul. N-am văzut nimic. Dar am spus că îl văd. Simțeam cu mintea mea de copil că nu trebuie să-l amărăsc pe tata. Am scris o proză despre asta.

Aceasta, de mai jos e ultima Tabletă de vineri primită… Multă vreme, de acum înainte, vom mai căuta încă vorbele lui de mare povestitor, vinerea, în gazeta noastră. (Ionuț Cristache)

 La borta rece…

 S-au adunat ceva cărți scrise la viața mea. Văd pe Facebook. Sunt și pe acasă, dar împrăștiate. În unele nici nu mai țin minte ce prostii scriam. Dacă m-or mai ține curelele, am să mai scriu: Ala bala portocala, De-ale lui Gâgă și tot așa. Încep o carte așa: De ce și pentru cine să mai scriu? Vedeți ce început dăștept!

 O comună din Buzău, scrie presa, a rămas fără primar – arestat și fără viceprimar – absent și el nu mai știu din ce pricină. Ce fericiți, domnule!

 Voiam să închei aici. Dar văd pe fereastră o lumină mare. Credeam că e luna. Nu, e doar lumina unui bec. Asta îmi amintește de când eram copil. Mă uitam pe geam și i-am strigat mamei: „Mamă, uite ce jos e luna, parcă e în ogradă la moș Ambrozie”. Dar mama s-a priceput. A sărit repede și a învârtit șalterul. Niște electricieni ne puseseră instalația și au dat drumul la lumină de Anul Nou 1961, când făcusem deja un trimestru în clasa întâia. Fără lumină electrică.

P.S. Cred că am mai scris asta, dar e una din amintirile frumoase ale copilăriei mele.

 Ora 1.24. Frig în casă, dar nu merg în pat. Asta îmi amintește de un bețiv, într-un șanț, cu sticla la bot. Voia să bea, dar nu mai intra în el. Împroșca alcoolul afară. Și zicea: „Nu vrei, a? Lasă că-ți arăt eu ție”.

 Ora 18. Întuneric deja. Băieți și fete , liceeni, vin de la școală: cu mobilurile în mână, cu ochii în ecran, aproape nu mai știu pe unde calcă: Pleosc! pleosc! prin noroaie. Probabil părinții nu-i lasă cu jucăreaua asta. Dar sunt și destui părinți blegi, care se cred „democrați”.

Ninge de vreo două ore, dar nu se așează mai nimic – e ninsoarea prea măruntă. Maria are o fată la pregătire. Pisica albă, frumoasă, dar obraznică – trântește tot prin casă. Dar, dacă n-ar trânti, aș fi dezamăgit. Așa aduce lumină în casă. Se uită la mine inocentă: Dar parcă ce-am făcut!? Uf! Hai să scriu ceva. Dar ce?

 Pe aici ninge. Cred că Dumnezeu a mai găsit o rezervă de zăpadă în haznalele Lui și și-a zis: Aoleu! Vine primăvara și eu rămân cu zăpada asta deficit, necernită. Așa că l-a pus pe Sfântul Petru s-o presare. Dar puturosul de Sfânt Petru o fi adormit. Până am scris eu aici ninsoarea s-a gătat.

S-ar putea face un portret robot al gagicuțelor astea de fotbaliști: fundul cât mai mare și cât mai scos în evidență, buzoaiele mai ceva ca ale lui Buzilă, personajul lui Creangă, rimelate, rujate. Și proaste, proaste. Excepțiile întăresc regula.

Un medic spune că femeile de peste 50 de ani trebuie să consume zilnic ovăz. Poate iepele.

Vise de groază: Să mă viziteze Ciolacu și să n-am nici sărățele să-i ofer, să vină pe pervaz o sută de pițigoi și eu să n-am firimituri, să uit iarăși să-mi iau nesuri (asta-i chiar de groază!), să umblu deschis la prohab și să mă mir de ce femeile îmi zâmbesc când mă întâlnesc, să se întindă iarna asta până în iunie, să iau premiul Nobil (o stacană mare), să nu mai pot citi și scrie, Doamne!

Un caiet de adrese: scriitori, prieteni, electricieni, muncitori de care am avut nevoie la diverse lucrări de prin casă. De unii nici nu mai știu. I-am uitat. Toți de-a valma. În caietul cu pricina toți sunt egali. Caietul ăsta îl păstrez cu sfințenie. E un caiet foarte democrat.

 Ora aproape 23, ar trebui să mă culc, dar, dacă o fac, nu pot adormi. Sunt între Scyla și Caribda (scriu și eu așa, ca să mă arăt intelectual). Notez aici fără nici un rost. Am încetat să mai scriu pe la ziare. Descurajat, fără chef. Îmi vine să o trezesc pe Maria. Ea ce mă mai încurajează. Am găsit un caiet gol. Am să scriu aici. Dar oi scrie mâine dimineață. Of!

 Autentică. De 24 ianuarie, cu ceva ani în urmă, învățătoarea, care era chiar învățătoarea mea, domnișoara Leahu, întreabă pe copii: „Copii, știți voi ce sărbătoare e azi?” Cătălina Olteanu răspunde sigură pe ea: „Știu eu! E ziua tatălui meu”. Domnul Olteanu, tatăl ei, profesorul și directorul meu, era născut chiar pe 24 ianuarie.

 Cred că din Coran (mi-am notat într-un caiet): „Mărire lui Allah, care a lăsat ca orice lucru să aibă o pricină”.

Medicii spun că fiecare bucățică de șuncă mâncată îți scurtează viața cu 9 minute. Ar însemna că eu trebuia să mor în 1732.

 Pe deal crucea în semiceață. Mi-e aproape necesară, după ce într-o vreme mă enerva. Dar nu mă enerva crucea în sine, ci credința burtoșilor locali că o cruce poate aduce credința. Am pe masă Hjalmar Soderberg – Tinerețea lui Martin Birck, o carte de la Globus din 1975. Bun roman. O pernă pe picioare. E cam frig în casă.

Să guști plăcerile simple și nevinovate ale vieții. Să nu ai vanitatea de a nu-i frecventa pe cei care te întrec în avere sau în post, nici să nu ții seama de asta. Să ții la soție, la mamă, la copii și să nu prețuiești nimic mai mult pe lume decât căminul tău. Astea sunt gândurile mele acum, aproape de 67 de ani.

 

Asupra ascensiunii Antihristului – Aulica, autocefala Autoritate apostolicească anunță:
Adepții Antihristului Arie al Alexandriei, apologet abil al Armaghedonului, aduc amarnice acuze Atotputernicului Atotțiitor Atotvăzător. Astfel, absurdități adopțianiste, antitrinitare aruncă anapoda acoliții afurisitului Aristide al Atenei, ateu atroce al Autorității arhipăstorești. Apoi aliatu-s-au asemeni arătărilor apocaliptice, antihristice, abandonat-au adevăratele, aripatele activități apostolice alții: Androgene Aghioritul, Antonie al Agrigento-ului, Atanasie Alexandrinul, alți azimiți. Aceștia adoră aiurelile antitrinitariste, adoptă ad-hoc apologetica arțăgoasă, acreditează abuzuri asupra amărâților anahoreți, asmut, ațâță, asediază Arhitectorul atotputernic. Anatema asupra acestora! Afurisiți amarnici, ahtiați ai akediei amiezii au auzul aplecat asupra atâtor abjecții! Atacurile acestora aduc a amețeli anticonceptualiste anacronice, a alambicări acrite adventiste. Această adunătură animalică aduce arătările aprige ale Antihristului. Asfel, aievea abcesului acut, abjectul Aristide, amintit aici, apologet argotic al alexandrinului Arie, agrăiește: „Astăzi asceza a ajuns abandonată, argumentele-s alambicate, arguția – asemenea. Ascultat-ați-i amețelile!” Anatema asupra acestora! Atotputernice August al azurului aprins! Adu-i asemenea acelor amfibii anaerobe anevoie aglutinând anemic aluviunile abisale. Adâncit-au Abisul! Afurisește-i Atotțiitorule! Apoi, Atotvăzătorule, acționează asupra acestora, apasă-i, arată-le Autoritatea, arată-le Acoperământul astral alb-argintiu al Adevărului, aurul Altceva-ului. A adnotat Ausonius, aplecat anahoret aciuat aici, abația Adelitului. Această apostilă așezat-am.

Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…