S-a născut la 15 aprilie 1889 în orașul Târgoviște, unde a și urmat școala gimnazială și cursurile liceale. Cariera militară și-a început-o în 1908 când s-a înscris și a urmat un an Școala de Ofițeri de Artilerie de Geniu din București (1908-1909), de unde, datorită calităților sale, a fost trimis la specializare în Germania la vestita Școală de ofițeri de la Kassel. Fiind un bun geodez și topograf, dar și un cunoscător al limbilor germană și franceză, după absolvirea Școlii de la Kassel în 1910 și totodată a avansării la gradul de sublocotenent de artilerie, Gheorghe Potopeanu și-a continuat studiile în Germania, în perioada 1910-1914, cu aprobarea Ministerului de Război, urmând cursurile Academiei Tehnice Militare din Charlottenburg, iar ulterior ale Școlii de Artilerie din Juteborg, fiind avansat la gradul de locotenent.
Participă activ la războiul pentru întregirea națională, fiind avansat căpitan la 1 august 1916 și maior la 1 septembrie 1917, iar după terminarea războiului, își continuă cariera militară în Franța între anii 1919-1921, la Școala Superioară de Război din Paris. În perioada 1923-1926, devine profesor la Centrul de Instrucție al Artileriei și Școala Superioară de Război (1927-1928), timp în care este avansat în 1927 la gradul de locotenent-colonel, iar ulterior este numit Șef Secție Operații în Marele Stat Major (1929-1933). În anul 1933 este avansat la gradul de colonel și numit comandant al Regimentului 2 Artilerie (1933-1936), precum și atașat militar în Franța, acreditat și în Belgia (1936-1938). De asemenea, în anul 1935 Gheorghe Potopeanu a devenit membru corespondent al Academiei de Științe din România, iar un an mai târziu în 1936, devine membru titular al Academiei Române, deținând funcția de președinte al Secției Geniu Militar.
După reîntoarcerea în țară, Gheorghe Potopeanu este numit comandant al Brigăzii a 5-a Artilerie (1938-1939), este avansat în 1939 la gradul de general de brigadă, iar începând cu 1940 devine șeful Statului Major al Armatei a 2-a. Calitățile sale sunt de necontestat, astfel încât, odată cu intrarea României în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, este chemat să rezolve marile probleme ale înzestrării armatei române, fiind numit în funcția de Ministru al Economiei Naționale (27 ianuarie – 26 mai 1941). Totuși, armata română având nevoie de militarul Gheorghe Potopeanu, acesta este numit la 23 mai 1941 în funcția de comandant al Diviziei 1 grăniceri, comandând cu pricepere și mult tact până în 1943, toate unitățile Diviziei în luptele de pe Prut, din sudul Basarabiei, la Dalnik și Tatarka, pentru activitatea sa fiind decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
La 7 ianuarie 1943, la vila mareșalului de la Băneasa, Ion Antonescu i-a comunicat hotărârea de a-l numi guvernator militar al Transnistriei, alături de guvernatorul civil, profesorul Alexandru Alexianu. Călătoria în Transnistria a avut loc în ianuarie – februarie 1943, însă generalul Potopeanu a reușit, în final, să amâne numirea sa ca guvernator militar. La 5 ianuarie 1944 Ion Antonescu i-a comunicat din nou că a decis să-l numească ,,în mod irevocabil” guvernator. Insistența lui Gheorghe Potopeanu de a nu primi această funcție civilă, precum și intervențiile Mariei Antonescu și ale Veturiei Goga, au amânat iarăși numirea proiectată de multă vreme. După ce a luat în primire noua funcție, în condițiile în care frontul se apropia de Bug, s-a deplasat (2 februarie 1944) la Nikolaev, unde a propus feldmareșalului von Ewald von Kleist, comandantul Grupului de armate ,,A”, să preia el teritoriul aflat sub administrație românească. După eschiva acestuia și alte intervenții în acest sens pe lângă mareșalul Ion Antonescu, Gheorghe Potopeanu a fost autorizat să predea administrația Transnistriei generalului Auleb, comandantul trupelor germane din Transnistria. Transferul a început la 15 martie 1944, cu puțin timp înainte ca trupele sovietice să depășească cursul superior al Nistrului.
Informând (12 octombrie 1944) Consiliul de Miniștri despre modul în care își îndeplinise obligațiile în Transnistria, Gheorghe Potopeanu sublinia că a redus personalul administrativ al provinciei, a comprimat la maximum cheltuielile guvernământului și a cerut să se țină evidența strictă a tot ce se transporta în țară. A mai precizat că a cerut și a obținut de la Ion Antonescu ,,comutarea în pedeapsă cu închisoarea a tuturor condamnărilor la moarte” și că a contribuit la repatrierea evreilor și țiganilor.
La 1 aprilie 1944 este numit în funcția de comandant al Corpului 7 Armată în luptele din Moldova, demnitate pe care a deținut-o până la 23 august 1944. După această dată, și constituirea noului guvern condus de generalul Constantin Sănătescu, este numit din nou ministru al Economiei Naționale și Finanțelor, însă doar pentru scurt timp, deoarece la 11 octombrie 1944 generalul Gheorghe Potopeanu își dă demisia, motivându-și demersul prin ,,dorința de a evita guvernului orice dificultăți în desfășurarea onor raporturi cât mai armonioasa cu Înaltul comandament aliat”. Trei zile mai târziu, deja era pus sub acuzare pentru „înaltă trădare”, pentru că a deținut funcția de Ministru al Economiei Naționale în guvernul condus de Ion Antonescu și pe cea de comandant militar al teritoriului dintre Bug și Nistru.
La 9 aprilie 1945, Consiliul de Miniștri a înaintat dosarul său Acuzatorului public nr. 1, avocatul Ion Raiciu, care a concluzionat, prin Ordonanța definitivă nr. 1 din 31 august 1945, că ,,nu se află întrunite elementele vreuneia din infracțiunile prevăzute și pedepsite de Legea nr. 312/1945 și calificate drept crime de dezastrul țării și crime de război”. Înaintată Consiliului de Miniștri, ordonanța a fost aprobată, prin Jurnalul nr. 1 251, generalul fiind pus în libertate. Pentru puțin timp însă deoarece la 21 august 1948 a fost din nou arestat, în baza Mandatului nr. 3 712, și anchetat în lotul ,,criminalilor de război”, foști miniștri antonescieni.
Câteva zile mai târziu, Curtea de Apel București, Secția 4 penală, l-a condamnat, prin Decizia nr. 123 din 19 ianuarie, la 5 ani închisoare. Recursul a fost respins de Curtea Supremă, Secția Penală, prin Decizia nr. 1 717 din 10 iunie 1949. A fost eliberat, după executarea pedepsei, la 19 august 1953. Din nou, s-a bucurat prea puțin de libertate, deoarece peste patru ani, la 16 ianuarie 1957, a fost iarăși arestat, în baza Mandatului nr. 198. Interogat până în iulie 1957, a fost acuzat de spionaj și condamnat de Tribunalul Militar al Regiunii 2 militare, prin Sentința nr. 180 din 22 august 1957, la 15 ani temniță grea pentru crima de ,,înaltă trădare”, considerându-se că din 1953 transmisese agenților ,,unei puteri străine informații secrete privind țara noastră”. Și de această dată, recursul a fost respins de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar, prin Decizia nr. 26 din 29 ianuarie 1958. În timpul cercetărilor a fost închis în arestul Ministerului Afacerilor Interne, iar de la 18 septembrie 1957 mutat la Jilava și înmatriculat cu nr. K. 38. A urmat apoi calvarul închisorilor Pitești (din februarie 1959), Dej (iulie 1960) și Gherla (martie 1962), de unde a fost eliberat la 19 decembrie 1963, prin grațierea pedepsei, în conformitate cu decretul nr. 767/1963, dar din nefericire, în primăvara anului 1966 a decedat fiind înmormântat în București.
Facebook
WhatsApp
TikTok
