George Grigore Caïr s-a născut la 23 septembrie 1876 în București, fiind un descendent al unei familii înstărite, în care tatăl, Grigore C. Caïr, era un fost primar al orașului Târgovişte, deputat şi senator conservator. Urmează la Bucureşti Liceul „Sf. Sava”, absolvit în 1895, şi cursurile Facultăţii de Drept, luându-şi licenţa în 1899 cu lucrarea „Divorţul în dreptul roman şi roman”. Va fi, mai întâi, funcţionar la Ministerul de Domenii şi avocat al Statului, iar între anii 1905 şi 1907, în timpul guvernării conservatoare, este prefect al judeţului Dâmboviţa. În perioada cât a fost prefect, George Caïr a luat inițiativa construirii unei săli de spectacole în Târgoviște: Sala de Arme, construită între anii 1906-1907, după planurile arhitectului Enache Lăzărescu. Este bine cunoscut în epocă, faptul că George Caïr avea reputaţia unui sportiv desăvârşit şi a unui specialist în codul onoarei şi al duelului.
La inaugurarea sălii, aceasta purta denumirea de „Societatea de arme, gimnastică și dare de semn”, practicându-se sporturile de sală, cum ar fi: tirul, scrima și mai ales gimnastica suedeză. De menționat este faptul că, George Caïr a pus la dispoziția acestei săli destinată jocurilor de societate, toate veniturile sale obținute din vânzarea propriilor cărți. În perioada interbelică, Sala de Arme a beneficiat de prezența unor nume cu rezonanță pentru acele vremuri, cum ar fi: Maria Filloti, Ghe. Storin, Agespina Macri, Ion Manolescu, Ion Iancovescu, Grigore Vasiliu Birlic, Marioara Voiculescu, Sonia Cluceru și Radu Beligan, acesta din urmă jucând magistral în piesa Orașul fără avocați. Pe lângă numeroase spectacole care au fost puse în scenă aici, ca urmare a invitației gazetarului Jean Vasiliu, au fost prezenți la Sala de Arme o serie de scriitori cu renume: Ion Minulescu, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Șerban Cioculescu, Radu Gyr, I. C. Vissarion, Victor Eftimiu și Ionel Teodoreanu. Toate aceste întâlniri de la Târgoviște au fost descrise ulterior de către Virgil Carianopol în cartea „Scriitori care au devenit amintiri”.
După predarea mandatului de prefect al județului Dâmbovița, George Caïr practică avocatura la Tribunalul Dâmbovița şi îşi continuă activitatea politică, alăturându-se, în 1908, grupării conservator-democrate a lui Take Ionescu (din care se va retrage în 1922). După intrarea României în Primul Război Mondial, fiind ofiţer de rezervă, George Caïr participă la războiul pentru întregirea neamului, iar după încheierea păcii reintră în barou ca avocat pledant. Încă de la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români, George Caïr membru marcant al acesteia, fiind ales în mai multe rânduri în comitetul de conducere.
George Caïr debutează cu versuri în „Lumea nouă literară şi ştiinţifică” din august 1896. Publică apoi schiţe, nuvele şi poezii în „Foaia pentru toţi”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Moftul român”, „Convorbiri critice”, „Flacăra”, „Rampa”, „Cosânzeana”, „România”, „Literatorul” „Sburătorul”. O culegere de schiţe satirice, Urmaşii Romei (1904), este urmată de alte cărţi de versuri şi proză: Din lumea gândurilor (1905), Ca fulgu la vânt… (1906), Ca să-ţi treacă de urât (1912), Farmec (1913), Spre zări albastre (1915), Dorina (1916), subintitulată „însemnările unei fete sincere”, „poemul fantastic” Traista lui Adonis (1916), Patimi (1918), romanul Finci (1920), Amurg (1921), Ce-a zis Saadi (1922), romanul Într-un mirador (1922), Nevroză (1924) şi „stihurile vesele” din Ca să-ţi treacă de urât (1912, tipărite sub semnătura Jorj de Riac.
Schiţele satirice ale lui George Caïr, multe apărute mai întâi în revista „Moftul român” a lui I.L. Caragiale şi reluate în volume, ca şi cele două-trei tentative, rămase în acest stadiu, de roman, cu toate slăbiciunile, stau mărturie a unei vocaţii, din păcate neîmplinită. Cu adevărat reuşite sunt notele dintr-un carnet de front, publicate fragmentar în gazete, mai ales şarjele, trasate cu o mână surprinzător de sigură, prilejuite de contactul cu mediile birocratice şi militare care îşi aflaseră adăpost la Iaşi în timpul războiului.
Trebuie amintit că în opera sa, în ciuda faptului că multe dintre versurile sale sunt pe drept uitate, George Caïr nu a ezitat să pomenească și să amintească despre orașul Târgoviște, precum și despre anumite personaje ale vremii din protipendada orașului de sub Chindie. Astfel, în schița Unu e…!, este amintit avocatul Nica, apoi în schița „M-am hotărât să cer mutarea care mi s-a admis pe ziua de 1 noiembrie, la Regimentul III Dâmbovița nr. 22”, amintește despre acest regiment emblematic al orașului unde și-a satisfăcut stagiul militar; în schița „Cum se călugăresc”, prezintă unele aspecte din viața mănăstirii Viforâta, iar în poezia „Porți de vrajă”, apărută în 1916 în revista Flacăra, este amintită moșia tatălui adoptiv al lui Caïr, unde avea să vină să ia masa, într-o campanie electorală din 1908 a lui Take Ionescu din 1908 și marele scriitor I.L. Caragiale. Nu în ultimul rând, George Caïr creionează plastic orașul cetate al Țării Românești, ca fiind „…fără seamăn, așezat într-o vale lungă pe o apă clară și cuminte, la poalele ultimelor rămurele ale Carpaților”, iar în articolul „O, Sodomă”, publicat în 1915 în revista Flacăra, se arată indignat de starea orașului: „Cum se face că n-a mai rămas nimic din strălucirea trecutului? Superstițioșii mai cred încă în legenda blestemului Mitropolitului Nifon care, părăsind orașul la barieră, și-a scuturat papucii de praf și praf s-a ales de oraș”.
La 23 iunie 1924, George Caïr este omorât de o bandă de tâlhari în locuința sa din București. Astăzi, putem admira pe Calea Domnească din Târgoviște, imobilul în care a trăit George Caïr, clădirea fiind cumpărată ulterior de familia Slavu de la moștenitorii scriitorului. Casa este construită în anul 1887 în stil baroc, păstrând elementele principale: accesul se face printr-o intrare strajuită de două coloane care sprijină un fronton frumos decorat, dispune la ferestre de importante decorații, un balcon fără uși, coloane ionice în holul principal, sobe originale , tronsoane sculptate deasupra ușilor interioare. Pe latura vestică a clădirii există o placă de marmură ce amintește de primul proprietar: George Caïr ( 1874-1924).
Revenind la familia Slavu, trebuie spus că aceasta era una dintre familiile înstărite ale orașului, în care unul dintre cei trei frați, Petruș Slavu a fost un reputat magistrat. Proprietarul clădirii situată pe Calea Domnească, era Ion Slavu , care a avut doi copii: o fată, căsătorită cu Bibi Poienăreanu, și un fiu, Gogu, căsătorit cu Elena Apostolescu. Casa lui Ion Slavu și-a pierdut proprietarii imediat după naționalizările din 1948, când au fost izgoniți ca „exploatatori” , fiind nevoiți să părăsească orașul.
Facebook
WhatsApp
TikTok
