TABLETA DE VINERI – Cornel Mărculescu – Casa d’ Italia…

O tempora! Ce a mai rămas din Agenția Consulară a Italiei din Târgoviște… Vă închipuiți Târgoviștea interbelică… Vă imaginați înfățișarea orașului atunci? Arhitectura superbă a caselor boierești, intelectuali, ținute elegante, mașini de epocă, trăsuri, o perioadă a prosperității, a efervescenței culturale, a entuziasmului de a reconstrui o lume distrusă de război, căutarea de noi sensuri, schimburi de idei filosofice și interșanjabilitatea elitelor… Așa se face că, între cele două războaie mondiale, se extinsese în fosta cetate de scaun  a Țării Românești comunitatea italiană (italienii au tot venit în România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și, mai intens, în timpul regimului Mussolini și lucrau în construcții și comerț).

Pentru acest lucru era nevoie de un teren pe care sa fie amplasată Agenția, dar și de aprobarea din partea Primăriei Târgoviște privind ridicarea construcției. În consecință, între anii 1937-1938, a apărut necesitatea constituirii unei Agenții Consulare Italiene. Avocatul Ion Alexandrescu avea un teren de 740 mp disponibil vânzării, pe care urma să fie construită Casa Italiei. Ugo Sola, ministrul plenipotențiar al Italiei în România, l-a numit la 13 aprilie 1938 pe inginerul petrolist Mariano Amico (un bărbat prezentabil care umbla îmbrăcat în uniforma neagră a regimului fascist) responsabil de semnarea și autentificarea actului de cumpărare. Până în acel moment, dorința de a avea un sediu se materializase rapid.  Arhitectul noii construcții urma să fie tot un italian, stabilit în București, Enzo Canella. La 17 mai 1938 Mariano Amico solicită Primăriei Târgoviște autorizația de construcție, dar răspunsul, nu tocmai ilustrativ pentru ospitalitatea mereu clamată de români, vine din partea avocatului Primăriei, G. Drăguț Demetrescu, care îl înștiințează că, prin actul emis de Consiliul Comunal la 15 iulie 1933 și de către Consiliul Tehnic Superior la 15 aprilie 1933, pe respectivul loc solicitat era preconizat să se amenajeze un parc orășenesc, cuprins între Calea Domnească si cursul râului Ialomița, ce urma a fi îndiguit ulterior, și  că nu se poate aproba cererea de construcție înregistrată cu nr. 655 din 23 mai 1938. Prin urmare, cererea nu a fost aprobată.

Însă și atunci părerile contradictorii erau inevitabile între arhitecți. Florian Crăciunoiu, arhitect în Serviciul Tehnic al Primăriei, a încercat să demonstreze posibilitatea de a se da aprobarea, informând primarul că „întregul proiect de sistematizare era un plan director provizoriu și că Primăria urmează să facă ulterior un plan de execuție…și va decreta planul de aliniere și planurile de detaliu abia după ce acestea vor fi aprobate de Consiliul Tehnic Superior”. Cu toate acestea, la trei zile după primirea acestei decizii, primarul orașului Petru Slavu semnează actul nr. 3590 din 26 mai 1938, prin care era respinsă cererea statului italian de construcție a un imobil pe terenul respectiv. Invocând precedentul creat de Primărie, care a aprobat construirea unor imobile pe terenuri aflate în aceeași situație, chiar în apropierea proprietății revendicate, cum este cazul proprietății lui Polizu Dragomirescu, inginerul Mariano Amico citează în instanță Primăria Târgoviște la București. Curtea locală administrativă București anulează decizia Primarului Târgoviștei și admite acțiunea introdusă de Mariano Amico.  Ca să înțelegem că favoritismul nu s-a inventat în vremurile noastre. Bucureștiul, mai deschis spre occident sau „doar” mai obiectiv cititor al legilor, anulează decizia primarului târgoviștean și dă câștig de cauză lui Mariano Amico.

Doar doi ani mai târziu de la formularea ideii de a avea un sediu, în 1940, construcția era finalizată și gata de dat în folosință (asta chiar pare dintr-un viitor foarte îndepărtat, căci nici în zilele noastre nu am văzut asemenea spor la lucru…). Imaginați-vă cum aici veneau copii care învățau limba și obiceiurile italienești de la doamna Zuccaro Puricelli (ce nume cu rezonanță de „purice de zahăr”, într-o traducere tip „furculision”!). Această respectabilă doamnă a venit chiar la începutul războiului pentru a-și îndeplini misiunea de dascăl. Asta da dăruire, ce i-a fost răsplătită ulterior prin faptul că a fost dascăl și la liceele Constantin Carabella și Ienăchiță Văcărescu. Un fapt surprinzător, asemenea numelui ei, era acela că nu învățase deloc limba română și preda lecțiile de italiană ajutându-se de franceză. Paradoxal, să te ajuți de limba inamicului ca să o duci mai departe pe a ta! Sau în timpul războiului educația era în afara conflictului? În cel de-al Doilea Război Mondial, Italia făcea parte din Axă, iar Franța era în tabăra Aliaților.

După terminarea războiului, atât doamna Zuccaro Puricelli, cât și Mariano Amico s-au întors în Italia, iar Casa d’Italia a fost abandonată treptat de statul italian. În plus, reprezentanții comunității italiene au fost supuși terorii și unor mari presiuni de către regimul comunist pentru a renunța la cetățenia italiană. Casa d`Italia, aflată la numărul 4 al Străzii Mihai Bravu din Târgoviște, este astăzi în ruină totală, un vestigiu care amintește parcă de înfrângerea suferită de puterile Axei. A rămas a nimănui, ca un  soldat lăsat în urmă pe un front demult părăsit.