TABLETA DE VINERI – Cornel MĂRCULESCU – 13 septembrie 1848-2020 Ziua Pompierilor – Comanda Focului din Târgoviște (1837-1934)

Ca urmare a evenimentelor legate de amploarea mișcărilor revoluţionare din luna septembrie a anului 1848, guvernul Țării Românești a fost pus în situația de a cere sprijinul  trupelor otomane, care s-au deplasat spre Bucureşti cu o coloană formată din aproape 6.000 de ieniceri. Însă, trupele otomane în frunte cu Omer Paşa, Kerim Paşa, Ismail Paşa şi Mehmet Paşa au sosit pe 12 septembrie 1848 și și-au instalat tabăra în câmpia de la Cotroceni, acestea având ca sarcină  precisă reprimarea Revoluţiei de la 1848 din Tara Românească. În acest timp, șeful Garnizoanei Bucureşti, Radu Golescu, și totodată comandantul Regimentului 2 Infanterie, a primit ordin la 12 septembrie 1848 din partea Locotenenţei Domneşti, să deplaseze în ziua de 13 septembrie 1848 toate subunităţile aflate în subordine în Dealul Spirii, cu scopul de a întâmpina trupele otomane care urmau să intre în București. Însă, providența a făcut ca în aceeaşi zi de 13 septembrie 1848, Regimentului 2 Infanterie să i se înmâneze drapelul de luptă, astfel încât importanța și solemnitatea ceremoniei să influnțeze moralul ostaşilor, acest spirit fiind transmis şi trupelor de pompierilor comandate de către căpitanul Pavel Zăgănescu, care impulsionați de unitatea românească, au ţinut să se deplaseze cu întregile efective în cazarma din Dealul Spirii, anticipând parcă un posibil atac din partea trupelor otomane. 

 

Încă de la început, Pavel Zăgănescu, împreună cu cinci ofiţeri, 150 de soldaţi, şase sergenţi, doi gornişti şi doi toboşari, a ţinut piept avangardei coloanei lui Kerim Paşa, ce cobora pe uliţa Mihai Vodă, această luptă însemnând cea dintâi confruntare armată, purtată de oastea modernă română, după reînfiinţarea ei, în 1830. Evenimentele sunt descrise magistral de către Dimitrie Papazoglu, șeful Companiei a 5-a din Regimentul 2 Infanterie, el însuși participant la bătălia din Dealul Spirii: „La 13 septembrie, dimineaţa, Garnizoana românească primi ordin de la şeful oştirii, generalul Christian Tell, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicându-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strânşi acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oştirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcaţi în mondire, pantaloni albi şi şepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme când aşteptam să sosească şi trupa pompierilor de la Poliţie, frontul primi ordin de a sta comod, toţi ofiţerii, împreună cu şefii menţionaţi, doi ştabi-ofiţeri, ieşirăm la poartă şi, stând pe podişca şanţului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe uliţa cea mare, de la Cotroceni şi strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oştirea otomană; menţionaţii şefi, refuzând pe mai mulţi la această cerere, stau în loc, așteptând să vadă sosirea trupei”.

 

Prima confruntare între trupele otomane și compania de pompieri a fost una paşnică, avangarda otomană intenționând să ocupe inițial cazarma militară: „Pe dată ce sosi avangarda şi, după dânsa, generalul Kerim Paşa, cu colonelul şi maiorul Arabu, comandanţii regimentului de infanterie, ce urma în marş, se popri împotriva porţii cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim Paşa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorinţă fără ordinul generalului său şi, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma. Kerim Paşa, plăcându-i, se vede, această subordonanţă militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marşarea în continuaţie spre oraş, a coborî Dealul Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 stânjeni distanţă de la poarta cazarmei spre vârful Dealului Spirii, se întâlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o aşteptam d-a veni a se întruni cu noi”.

 

Conflictul a izbucnit în momentul în care trupele de pompieri care încercau să ajungă la festivităţile de înmânare a drapelului de luptă au încercat să îşi facă loc printre militarii turci, pentru a intra în cazarmă: „Surpriza urâtă ce avu atât Kerim paşa, şeful oştirii turceşti, întâlnindu-se în drum cu o trupă sub o altfel de uniformă, cât şi trupa pompierilor, a se vedea în piept cu trupa otomană, care sforţând da a trece mica distanţă spre a sosi la cazarmă şi încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie şi infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldaţii şi, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puşti, iar în cinci minute văzurăm, din acea distanţă, amândouă trupele încăierate şi mai multe sloboziri de puşti, iar până să comande colonelul nostru frontului ce sta în curte a se aranja, nu trecu al 8-lea minut şi tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărşuind în despărţiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având şi tunuri între distanţele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă şi deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum şi sloboziri de tunuri cu cartece”. Soldaţii lăsaţi pentru paza cazărmii au cerut comandantului lor: „Luaţi-ne şi pe noi, nu ne lăsaţi în cazarmă, ca pe nişte nevrednici, căci dacă acolo, în Dealul Spirii, va fi vreun război, noi vrem să murim cu fraţii noştri.” 

 

Încleştarea propriu-zisă s-a declanşat ca urmare a unei altercaţii între un ofiţer al companiei de Pompieri (sublocotenentul Dincă Bălășan) şi unul otoman; deşi înconjurați aproape din toate părţile de otomani, pompierii s-au avântat cu curaj împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă şi lovind fără cruţare inamicul care, în pofida superiorităţii numerice, a fost cuprins de panică. Riposta fermă a pompierilor i-a panicat pe turci, aceştia reuşind totuşi să pună în poziţie două tunuri cu care au deschis foc împotriva pompierilor. Pompierii comandați de către căpitanul Pavel Zăgănescu au capturat însă cele două piese de artilerie, pe care le-au întors împotriva inamicului, provocându-i acestuia pierderi însemnate. Confruntarea propriu zisă, a durat cam două ore şi jumătate, între orele 16.30 şi 19.00, în urma căreia și-au pierdut viața 47 de soldați pompieri şi 2 ofiţeri (înhumaţi în curtea Bisericii Sf. Gheorghe Plevnei), precum şi 57 de răniţi, în timp ce în tabăra turcilor s-a consemnat că au murit 158 de persoane şi 500 au fost rănite.  În cele din urmă, văzând că nu poate înfrânge rezistenţa pompierilor, Kerim Paşa a trimis un ofiţer, care i-a propus lui Pavel Zăgănescu încetarea focului, garantând în schimb „libera ieşire din cazarmă”, angajament ce nu a fost însă respectat.

În ceea ce privește județul Dâmbovița, Serviciul de Pompieri, denumit Comanda Focului, a fost înființat în 1837, datorită demersurilor efectuate de către Departamentul din Lăuntru, serviciul pompieristic funcționând și aflându-se pe cheltuiala și în subordinea Sfatului Orășenesc al orașului Târgoviște. Începând cu anul 1872, a fost aprobat un regulament de organizare a Comenzii Focului, prin care o companie a Serviciului de stingere a incendiilor din Târgoviște, era trecută în sobordinea Diviziei II Teritoriale, în timp ce Primăria se obliga să asigure plata personalului, precum și dotarea serviciului de pompieri cu cele necesare conform uzanțelor materialelor specific. Având în vedere că serviciul de pompieri din Târgoviște era tot mai întrebuințat și mai ales că acolo unde acesta funcționa, în chiliile de la Mănăstirea Stelea, în anul 1896, în urma solicitărilor făcute, a fost montată o conductă pentru alimentarea apă din Iazul Morilor. 

 

În anul 1914, Serviciul de Pompieri a fost preluat de către Arsenalul Armatei, iar Primăria urbei Târgoviște a transferat aici întreaga dotare necesară pentru stingerea incendiilor, aprobând chiar o subvenție anuală în valoare de 10 000 lei care să susțină și să acopere necesitățile Comenzii Focului. Din nefericire, după intrarea României în primul război mondial și ocuparea Târgoviștei la sfârșitul anului 1916 de către trupele austro-germane, Serviciul de Pompieri a fost desființat, iar întreaga dotare a serviciului a fost confiscată de către trupele germane. Deși a fost grav afectat de stricăciuni, totuși, Serviciul de Pompieri din orașul Târgoviște a fost inspectat la 23-24 mai 1926 de către Inspectoratul Pompierilor Militari, care a constatat că personalul este foarte bine instruit și cazarma este foarte bine întreținută.

 

Un an mai târziu, Serviciul de Pompieri a înaintat către Primăria orașului, raportul nr. 90 /28 martie 1927, prin care solicitau dotarea și înzestrarea serviciului cu cele trebuincioase, în special cu o autopompă cisternă cu 4 guri care să deservească o capacitate de 3500 litri, precum și înființarea unor posturi telefonice în cartierele mărginașe ale orașului: „Orașul Târgoviște, fiind foarte întins, periferiile neavând telefoane, iar gurile de apă foarte departe… așa că anunțarea pompierilor în caz de incendii va fi foarte târzie, după ce focul va lua proporții… Apa din cele trei sacale ce avem va fi insuficientă”. Prima mare sărbătoare a Serviciului de Pompieri din orașul Târgoviște, care îl avea la comandă pe locotenentul Gheorghe Sotir și care mai avea în structurile de încadrare încă 2 subofițeri, un sergent, 2 caporali și 16 soldați, a fost celebrată cu mare fast la 13 septembrie 1934, când a fost oficiat și un serviciu religios de către un sobor de preoți în frunte cu Alexandru Popescu-Hăbeni (1885-1957), parohul Bisericii Izvorul Tămăduiri din Oborul vechi al orașului timp de 30 de ani.

 

CORNEL MĂRCULESCU este doctor în istorie și, desigur, absolvent de „Carabellă” târgovișteană…