TABLETA DE VINERI – Andreea GHICA – Fă Rai din ce ai și nu te mai plânge!

 

Vinerea e ziua lor, aici, la Gazeta Dâmboviței… Sunt elevii mei de azi sau de ieri, sensibili, inteligenți, preocupați de învălmășirile timpului pe care îl trăiesc, alături de noi. În ei cred că mai există  o speranță și pentru lumea de mâine… ( Ionuț  CRISTACHE)

Cine mă cunoaşte, ştie că sunt un om care se adaptează foarte greu schimbărilor de orice fel. Dacă aş vorbi cu un psiholog, mai mult că sigur ar începe să-mi investigheze tacticos copilăria, să scormonească în subconştientul meu, să vadă unde-i rana aia adâncă, să mă ia cu lucruri care mă plictisesc teribil şi de care nu am răbdare. Pentru mine, lucrurile sunt extrem de simple: totul a început pe la vreo 6-7 ani, când deja plecasem de la bunici şi începusem să locuiesc cu ai mei. Obişnuită atât de mult cu cireşul din curte, cu apusurile de pe străduţa lor, cu bicicleta mea Pegas cumpărată de tata, pe care o căram prin tot oraşul, cu parcul „Merci” şi bulevardul „Pardon”, să mă văd prinsă într-un apartament a fost cumplit de greu.


Îmi plăcea tare mult compania alor mei, la fel de mult cum îmi place şi acum, dar simţeam o nevoie cumplită să respir aer curat, să nu aud maşini claxonând sau vecini dând cu bormaşina la 8 dimineaţă, motiv pentru care mereu mi-am dorit să locuiesc într-o casă cu grădină mare, mare, cu leagăn în curte şi tot tacâmul, cocoţată fix pe un deal sau, dacă se poate, în pustietate. Într-un final m-am obişnuit cu ideea de a locui într-un apartament, la fel cum m-am obişnuit cu vecinii gălăgioşi, cu gunoaiele care erau (sunt) aruncate pe geam, cu certurile lor şi aşa mai departe. Mă obişnuisem, pentru că acolo erau ai mei şi asta îmi era de ajuns. Aceasta a fost, să o numim aşa, prima schimbare majoră din viaţă mea – să dau curtea liniştită, care se scălda dimineaţă în razele unui soare timid, care nu se vedea prea bine de crengile dese ale cireșului, pe un apartament pentru care ai mei munciseră extrem de mult, dar care nu avea grădină, și care venise la pachet cu niște vecini care nu-mi plăceau deloc.

A doua schimbare majoră a fost mutatul de la Târgovişte la Bucureşti, când am început facultatea. Descoperisem o faţă a Bucureştiului cu câţiva ani în urmă, când obişnuiam să merg cu mama la târguri vintage, de unde plecam cu genţi pe care le mai am şi acum, cu broşe de toate felurile şi cu gândul că abia aşteptam să mă mut în Bucureştiul pe care-l vedeam acoperit de lapte şi miere. Când am ajuns aici, m-am simţit complet debusolată, nu ştiam nici pe ce lume mă aflu, iar oraşul în sine nu-mi mai spunea nimic. Mergeam în fiecare weekend la Târgovişte, ajungând şi eu într-un final la concluzia că nicăieri nu-i ca acasă.

Acum locuiesc în Bucureşti de câţiva ani buni şi încerc să-l accept, aşa cum şi el încearcă să mă accepte pe mine. Toamna asta am descoperit o grămadă de străduţe ticsite de case vechi cu iederă mult, am descoperit că-mi place să le iau la pas, să le vânez şi să le fotografiez, că-mi place cum seara, când mă întrept spre casă de la birou, în aer miroase a frig şi fum, iar asta-mi aminteşte perfect de vremurile în care trăiam în Câmpulung cu bunicii mei. Îmi plac parcurile, îmi place diversitatea asta nebună de oameni, de haine şi de culori, iar cel mai mult şi mai mult, îmi plac zilele în care ai mei îşi fac timp să mă viziteze. Plimbările prin Herăstrău, râsul mamei, mâncatul împreună prin nu ştiu ce locuri pe care abia le-am descoperit şi eu, admiratul caselor, toate acestea mă fac să realizez, într-un final, că un oraş e construit fix din mâna aia de oameni pe care-i iubeşti.

Ciudat, mă gândeam zilele trecute cum ar fi să mă mut, să zicem, la Paris (nu costă nimic să visezi cu ochii deschişi). Să am un apartament pe nu ştiu ce stradă cochetă, ticsită cu librării, boulangerii şi cafenele care te scot instant din casă. Da, cred că aş adora o astfel de viaţă, aş adora plimbatul pe Champs-Elysées, aş adora micile cofetării care-şi scot scăunelele afară, aş adora muzica lor, aş adoră întreg oraşul, dar nu aş putea să fiu singură acolo. Pentru mine e un coşmar, numai cuvântul „singurătate” mă face să mă retrag într-un colţişor, să-mi trag pătura peste faţă şi să rămân aşa, complet nemişcată, până când gândul începe să se evapore. Habar nu am cum se simte singurătatea, nu am fost singură în viaţa mea în adevăratul sens al cuvântului, dar din ceea ce mi-e dat să văd în jurul meu, se pare că este una dintre cele mai cumplite condiţii pe care un om le are de suportat pe parcursul vieţii. Gândindu-mă la asta, îmi dau seama că, de fapt, am cam totul, nu-mi lipseşte nimic, iar vorba aia cu „Fă Răi din ce ai” e complet adevărată.

 


Locuri de munca Restaurante


Gurmand + Raiman

 

Daca ti-a placut acest articol il poti distribui pe:

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Te rugam sa citesti politica de confidentialitate (click pe acest link) si sa bifezi casuta de mai jos daca accepti termenii si conditiile privind comentariile


#Citeste si:

Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Hotel Pestera Angajeaza - Locuri de munca Webhosting Armand Media Flax Gopo Star Sistems Security - Paza si protectie
Andrei House Livas locuri de munca