În ziua facerii lumii, se lăudau pomii unii față de alții, mândrindu-se fiecare: pe mine m-a sădit Domnul, zicea cedrul cel înalt, tăria și mirosul frumos, puterea și viața lungă le-a adunat în mine… Mie, spunea palmierul cel cu umbră deasă, Domnul mi-a rânduit bunătăți drept binecuvântătoare, folosul și frumusețea le-a unit El în mine. Ca un mire printre flăcăi strălucesc eu printre pomii pădurii, zicea mărul, iar mirtul spunea: cum stă trandafirul printre ghimpi, așa stau eu printre tufișurile cele mici. Tot așa se lăudară toate: măslinul, smochinul, chiar și stejarul și bradul. Numai vița-de-vie tăcea și se pleca la pământ. Mie, își zicea ea sieși, nimic nu-mi este dat să am, trunchi și ramuri, flori și roade, dar așa cum sunt, am să nădăjduiesc și am să aștept. Și se plecă în jos și ramurile ei plânseră. Nu așteptă mult și nu plânse mult și iată, omul veni la ea, el văzu pomișorul cel fraged, în bătaia vântului, întins la picioarele sale și cu multă milă îl ridică și-l întinse peste gardul său. Acum adierile de vânt se jucau vesele peste coardele viței, arșița soarelui îi pătrundea broboanele verzi și tari, pregătind în ele mustul cel dulce. Împodobită cu struguri bogați, vița se plecă în curând către stăpânul său, iar pomii cei mândri o pizmuiau acum, fiindcă mulți ședeau fără roade. Ea însă se bucura plină de mulțumire pentru statura sa mică și pentru umilința sa până la sfârșit. De aceea, încheia tata, nu te descuraja, tu cel părăsit și așteaptă cu răbdare, dintr-o tulpină nebăgată în seamă izvorăște mustul cel dulce.
Facebook
WhatsApp
TikTok
