Pe sânul dezgolit al metaforei revăd roua dimineților renăscute-n primăvară. S-a aprins lumina lumii în dimineața primăverii desculțe, deschid ochii și înalț o altă rugă spre Cerul care-mi iubește pașii odihniți în iarba crudă. Iartă, Doamne gândul cu păcat! Cu sufletul împăcat adun în căușul palmelor roua de pe renăscutele flori din Grădina Domnului, le privesc cu emoție, înțeleg minunile din anotimp și merg spre minunea mea, femeia din inima falnicului munte. Îmi este tare dor de Ea! Voi sosi, regină a florilor, superbă floare de Mai!
Așteaptă-mă, voi veni la locul însemnat pe harta destinului. Te aștept, locul tău nu poate fi ocupat, chip din metaforă, sămânță din cuvânt.
Se cerne o poveste prin sita sufletului, prin ciurul vieții trece necuvântul, o parte din neajunsul clipei, din străfundul existenței misteriosului scorpion.
Cine sunt Eu, de fapt Eul din interiorul Eului?
Uneori, chiar și Eu, mă decriptez destul de greu, alteori sunt descusut de cuvânt în infinite sensuri, în atâtea și atâtea fărâme exponențiale, cred că sunt firul din firele vieții.
Unde mă găsesc în dicționarul memoriei? La o pagină impară, undeva pe o treaptă din scara ce urcă spre seară.
Cu grijă îmi adun gândurile, le țin un colocviu, le vorbesc despre iubire, nu se plictisesc, ascultă, înțeleg că e vorba de valoarea vieții. Surâd. Pornesc agale într-un timp nedefinit, mă îndrept spre domiciliul unde mă așteaptă netăcerea. Sună telefonul, vocea este a Ei, a iubirii din lumea poeziei, din versul inimii, e visul din proiecția minții care conduce sufletul și complexitatea trupului, este însăși forța mea, a bărbatului puternic, fără vârstă în clipele pasionale din reședința albă. Seara se lasă peste chipurile fericite, nimic nu este mai presus de spectacolul luminii din ochii negri, arde fruntea destinului, tâmplele se zbat în ritmul inimilor, e sărbătoare în senzualitatea visului de la ora stabilită pe Ceasul Astral al coregrafiei umane. Se face dimineață la adresa visului hoinar.
Unde ești, metaforă din coregrafia de aseară? În șezlongul alb de odinioară!
Recitesc un fragment din scrisoarea sosită dinspre suflet spre trup! Îmi e dor de noi, de azi ce nu mai poate fi mâine! Pe ultimul rând e scris numele Ei, al iubitei dintr-o eternă primăvară, din vremea florilor dintr-un sfârșit de aprilie care se repetă iară și iară…! Ce grație, ce bucurie, ce primăvară! Împart zâmbetul cu iubita mea, îl dăruiesc Ei, dimineața devreme și seara târziu. Îl trimit prin cuvânt și lectorilor fideli, e bucurie să citesc ceea ce-mi transmit prin cuvânt sute de suflete frumoase. Mă întorc acasă la iubita mea. Grăbesc pasul, Ea mă așteaptă în orașul iubirii într-o simfonie a dragostei eterne, superbă-i coregrafia universului divin, magia atracției ne-a unit pe viață. Sosește clipa revederii, îmbrățișarea este cea mai profundă emoție a valului cu țărmul, a fluxului cu refluxul, a Eului cu Ea, splendidă baladă a iubirii din lumea imensității creștine.
Bine ai venit, perlă a coroanei, simbol pentru o regină! Pentru tine sunt aici, țărmul meu, spectaculoasă lumină!
Clipele aleargă, noi urcăm pe o scară spre reședința albă, este precum un splendid portativ al melodiei care ne conduce în pași de dans, valsăm înspre „scena” unde trupurile nu uită pentru ce au venit pe astă lume…
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…
Facebook
WhatsApp
TikTok
