În roba timpului culeg roadele Eului, Creatorul mi-a dăruit rostul de a fi om. A trecut o noapte, s-a uscat un trandafir, s-a născut o dimineață, totu-i o curgere, nisip și clepsidră, făgăduință, inegalabil chipul de pe o pânză, pânza sufletului fragil, suflet de copac care și-a găsit ramura verde cu frunza pereche, dor neegalat. E dimineața nesomnului, zâmbesc gândindu-mă la jocul nostru, la clipele când râdem, când trăim victoria partidei de șah din anotimpul dragostei.
Cum să nu ne iubim, zâmbet al șansei?
Se face liniște pe prispa casei de la munte, vântul împletește șuvițele colorate ale părului pe care-l admir, un evantai diafan se formează pe chipul enigmatic al femeii mister. Surâde cu subînțeles, nimic nu poate opri „uraganul” pasiunii din camera de oaspeți a unui cântec al inimii. Mâinile se caută, degetele se găsesc în cea mai trainică țesătură care transmite dorința trupească, îmbrăcămintea primăverii își găsește locul pe șezlongul bătrân din colțul uitat de viață.
Îți aduci aminte de ziua plecată?
Într-o clipă râdem în hohote, rememorăm cu emoție o sărbătoare ce va rămâne scrisă în „Libertatea de a fi Eu”, o secvență cu sticla de apă de la marginea patului, celebră piesă de muzeu. Trec anii, trecem și noi la amintiri, ne amintim și zâmbim, trăim și retrăim ceea ce suntem, asta pentru că noi suntem, suntem două suflete, un același senin. Suspinăm uneori, viața ne predă câte o lecție, o învățăm și mergem mai departe, merge acolo unde noi suntem fericiți, rămânem acolo în lumea noastră, fără spini.
Ce-mi spui necunoscut Destin? Nu-ți voi spune nimic, toate la timpul lor, lacrimă de fericire, bucurie, suspin.
Alerg spre tine, drumul nu este lung, gândul mă poartă pe Aripa Destinului, Tu ești aripa puternică, înălțimea și zborul, Eu sunt așa cum îmi spui, odorul. Sunt fericit, mireasa mea! În câteva imagini sunt la tine, sunt în camera verde, undeva pe partea stângă a așternutului alb, acolo este locul meu, acolo voi rămâne mereu, femeie cu inimă sfântă, cu părul dalb.
Pot să-ți sărut tălpile picioarelor?
Aprindem o lumânare, umbra ei se oprește pe coapsele tale, umbra buzelor mele se așază pe sânii dezveliți de pasiunea privirii, totul devine un joc de lumini și umbre, un dans al lor, o imagine care se proiectează în oglinda destinelor curate.
Oare este vis, oare așa este, spune-mi tu, personaj de poveste?
Buzele ard, focul dragostei le aprinde, degetele alunecă spre coapsele sculptate de privirea fierbinte, senzualitatea învinge mintea, totul devine o fantezie, un joc al imaginației, o imagine, pur și simplu o elegie, o scriu și o recitesc, o rescriu și o retrăiesc în trăirea argintie.
Ce pot spune, ce mai pot spune?
Se face târziu și vom pleca în secretul nostru, este numai de noi știut, dar altfel nu poate fi, noi suntem în capitolul destinat a fi, a fi mereu așa, o secundă dintr-un ceas, un minut dintr-o oră, o particulă de nisip din clepsidra ce ne tot curge.
Ce ne poți spune, Destin din munte? Stânca rezistă timpului, nu poate fi bob de nisip în vremuri cărunte…
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…
Facebook
WhatsApp
TikTok
