Din adânc de călimară, verbul scorpionului mă invită să pictez timpul topit din visul nedormit. Pe strada vieții câteva șoapte, în fuga lor nebună mă privesc și mă întreb ce m-aș face fără iubire. Răspunsul nu vine, în sinea lui știe ce este cel mai bine, așa că iubesc femeia care-mi aduce clipe de fericire, clipe desenate pe cadranul unui ceas din repovestire.
Unde ești ca să te știu, poveste din târziu? Pe marginea serii, la lumina lumânării, suflet tânăr și zglobiu!
Pe fereastra înțelepciunii privesc luminile din ritmul respirației, tulburătoare trăire, străbat căutarea visului din iubirea virgină și timpul îmi sculptează un rid în muguri de sete. În foșnetul inimii amurgite, Bunul Dumnezeu m-a găsit sămânță și m-a ajutat să fiu rod, rodul cuvântului pentru bucuria sinelui. Din adânc de călimară descifrez cuvintele, înalț o rugă spre Cer pentru femeia gândului meu și trăiesc rugăciunea palmelor împreunate. Mă despart de azi, trăiesc timpul de iertare, îl iert, deși mi-a „furat” din viață un verb.
Oare seacă izvorul timpului nemăsurat? Oare cât voi mai fi în imperiul viu al sorții, Eu chip nomad?
În primăvara iubirii, pe coapsa unui fluviu de lumină, ecoul unei voci își strigă dorul prin scrisul înțelepciunii sfinte. Îmbrăcat într-o cămașă cu butoni din floare de colț, mulțumesc Divinității pentru că mă lasă să scriu visele din nopțile nesosite. Dacă nu aș scrie în fiecare zi aș suferi când adie vântul în versul nopții nedormite. În declinări de verbe mi-e tot mai dor de desenul privirii din propria-mi libertate, de a fi în amorul unicei mele femei, Ea este durata luminii din rămasul de viață.
Oare între devreme și târziu sunt fiul cuvântului fericire?
Undeva-n coregrafia de fericire târzie, în lumescul dat Eului, am găsit o superbă femeie, e un magic colier al speranțelor din colțul meu de univers. Pe un portativ al aceluiași cer o lecție de dragoste târzie, Ea și Eu, melodia zilelor renăscute prin noi, sfântă binecuvântare a trăirii din calendare, trăirii în doi. M-am „predat” brațelor puternice, Ea, femeia cuvântului, este muzica mea, Eu sunt vântul care dansează în părul ei, cel care sărbătorește visul lumesc al buzelor senzuale.
Oare ne vom juca cu trupurile într-un dans nedansat niciodată?
Cu ochii mari, deschiși către Cer, nerăbdarea și setea sufletelor ne poartă spre emoția izvorului nesecat, ne conduce spre un fluviu de lumină dintr-o tulburătoare lecție de dragoste. Cu delicatețe, buzele pline de înțelesuri își odihnesc taina pe trupurile flămânde de sens. În jilțul iubirii, o femeie și un bărbat, același inel pe degetul destinului, același zâmbet adevărat. În spirala minții mulțumesc vieții pentru perla coroanei, îi mulțumesc Divinității pentru bucuria fiecărui răsărit din primăvara memoriei, anotimp reînviat.
Oare pot picta pe șevaletul trupurilor?
Pe sânii toropiți de dragoste, te vreau, și te tot vreau, la lumina unor lumânări albe, așa cum ne dorim, așa cum ne-am promis să fim, acolo undeva la marginea nopții, într-o liniște deplină pe stânca superbului munte. Rodul dorinței se joacă într-un renăscut dor, un dor dintr-o geometrie flămândă de frumusețea coapselor cuprinse-n mângâieri.
Oare se aude dorul „nebun”, spune tu, lumină?
Inspir a doua tinerețe din libertatea Eului, mă bucur de mirosul liliacului din verticala iubirii și ascult susurul naiului din ape în dimineața seninului. Ce magică „nebunie”!
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…
Facebook
WhatsApp
TikTok
