Iubesc sufletul și trupul cu chipul unei femei, iubesc tulpina unui cuvânt și floarea visului Ei
Pe terasa cu vedere spre grădina cu liliac și lalele albe, răsfoiesc cartea cu amintiri din popasul gândului meu spre ieri, spre episoadele ce mi-au pavat drumul către prezentul absolut, din care îmi hrănesc pleoapa neobosită.
Spune tu, anotimp prezent, e ceva ce nu îmi amintesc din pasul apăsat? Scriitor boem, sensibilitatea ți-a păstrat amintirile în oglinda Eului profund, în Eul destinat.
Semnul de carte, pictat cu roua dimineților asortată cu roșu din jarul dorinței, deschide o altă și altă pagină. Unele îți dorești să le recitești, altele…! Privesc înspre palma cuvântului și încerc să descopăr fiecare deget al sensului pe care-l creează tonul Lui, al cuvântului, să-i percep accentul, să-l descopăr la locul și în timpul când este spus, să-i aflu rostul și să-l înțeleg așa cum este El. Cât de important este timbrul vocii…! Iubesc cuvântul, El mă captivează, Eu îl prețuiesc pentru tot ceea ce transmite cu voce blândă. Prin starea mea de boem curg electroni de iubire, sunt o ființă bogată, am descoperit trăirea lângă floarea de colț, scriu în timp ce mâna îmi desenează destinul într-un superb tablou al vieții.
Ce-mi pot dori, încă, de la viață? Să fiu sănătos, să mă pot bucura de parfumul superbei flori de la butoniera destinului.
Cu mâinile-n triunghi înalț o rugă spre Cer și-i mulțumesc Creatorului pentru zile primite-n dar, pentru bucuria pe care o trăiesc în primăvara cuvântului care mă însoțește pretutindeni. În zorile nesomnului sunt timp la timpul prezent, sunt Eul absent din absența lumii, sunt martor al timpului ce ne alunecă printre degetele vieții, sunt Eu, plin de viață, misterios, cu credință în Bunul Dumnezeu. Trec peste o nouă zi, merg la braț cu femeia zâmbetului meu, salut universul, sărut pământul peste care trec, neindiferent, nesingur, tăcut, firesc.
Cum mă găsesc în anotimpul renașterii? Sănătos, optimist, sigur pe rost.
În privirea ochilor negri cuprind zarea, e undeva peste munte, peste un pod de piatră, e undeva unde iubirea este la ea acasă. Mi-am scos trăirea la plimbare pe cărarea împodobită cu flori de nu-mă-uita, am călcat atent pe poteca bătătorită de pasul iubirii. În zare se distinge casa albă, pe patul alb se odihnește chipul cu părul grizonant, lumina este pe calea ei, e un fascicul de fericire eternă. Sunt atât de fericit! Se apropie o nouă sărbătoare, este îmbrăcată în ie, privesc o splendidă fotografie, este o imagine proiectată pe retina unui joc, jocul idealului, Sfânta-mi bucurie.
Cum sunt în proiecția visului? O imagine, un eseu, un imn, o poezie.
Filosofez și surâd cu subînțeles, în zarea subiectului se află verbul a iubi, o pată de culoare în complexitatea vieții, o idee a unui rebel într-o lume neștiută de Eul cu fruntea ridicată spre Cer. În adâncul sufletului meu rodește dragostea, e cristalină precum apa care izvorăște din stânca nesecată de mister. Este acolo departe în vârful muntelui magic, o imperială creație a naturii, a Celui Sfânt. Alerg să-mi potolesc setea, în căușul palmelor simt atingerea apei, buzele se opresc pe marginea pietrei lustruite de curgere, o alunecare lentă dinspre superbul tablou al creației divine spre însăși Eul din Eu.
Oare cât timp i-a trebuit apei să lustruiască stânca străbună? Stă scris în Cartea Sfântă, undeva la un capitol intitulat, izbândă.
Pe umerii serii așez o așteptare, e visul nopților care vor veni în patul alb, pe o pernă din înserare. Pe brațul destinat iubitei mele se aude respirația senzualității, este precum un imn al dorinței în primăvara cuprinsă în neuitare. Sufletele se iubesc cu mintea, trupurile fac dragoste cu inimile de foc, mâna destinului scrie pe fiecare petală a florilor un sincer te iubesc, acel te iubesc într-o caligrafie divină, o iubire pentru femeia cu nume predestinat să fie scris în altă și altă elegie. E noapte, noaptea pasiunii celeste. Discretă, lumina lunii pătrunde pe fereastra deschisă spre răsăritul fericirii, mângâie obrazul nopților și, în pași de tango, continuă să însoțească trecerea spre o nouă dimineață cu rouă, este Lacrima Cerului pe floarea timpului meu, a sosit tiptil, tiptil, într-o zi îmbrăcată cu haina cea nouă.
Te slăvesc, Sfântă Lumină, neoprită eternitate!
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…