Într-o verde primăvară iubesc cuvântul peniței și mă găsesc filozofând despre fericirea Lui, a Eului. Răspund prezent verdelui crud al anotimpului renașterii, culoare prin cuvânt, prin recunoștința față de metafora timpului trăit în vâltoarea vieții. Deschid nasturele zorilor să pot săruta roua dimineții, îi este sete dorului, buzele sunt uscate de nerăbdarea îmbrățișării, brațele sunt pregătite să dirijeze ceremonialul revederii într-un nou cadou al Divinității.
Cu ce litere să-mi scriu dorul? Cu litera sufletului, a trupului sau a minții? Răspunde-mi la timpul iubirii, alfabet al gândului, destinatar al prezentului!
E tăcere în amfiteatrul primăverii, m-am trezit cu „noaptea-n cap” să admir renașterea naturii, freamătul pământului, glasul iubitei mele în pragul zilei cu soare, zâmbetul mugurilor din magnolia de la fereastra sufletului cu… minte. Sunt fericit în lumea muntelui, pe stânca unde trăiește floarea de colț, acolo unde cuvântul se regăsește în sinea lui, acolo unde El se ține de cuvântul dat, acolo unde Ea își păstrează cu sfințenie taina sufletului.
Oare-i mai bine, altundeva? Hai, spune-mi tu, interpret al unui cântec la o divină harpă!
În lumea mea viața-i un cântec de iubire, o iubire precum un cântec, un dans, valsul mirilor din cea mai frumoasă nuntă, nunta florilor. Ce vis, câtă nostalgie, ce melancolie, cât dor, câtă poezie! E ziua ei, o imensitate de trăiri, un coș plin cu florile primăverii, un tablou pictat de mâna care mângâie fruntea cerului colorat cu polen de gând albastru.
Eu unde mă aflu, unde te-am aflat femeie din ne păcat? În primăvara renăscută, în roșul buzelor, în roua zorilor, în zâmbet, frumoasa mea regină, regină a florilor.
Se „îngână” noaptea cu ziua, dorul e „nebun”, gândul e „hoinar”, Eu sunt rebel, Ea este metafora magică, iubita sufletului meu, o perfectă armonie, cuvânt, vers, elegie.
Oare cum e timpul, oare-i tot rebel? Răspunsul așteaptă, totu-i mister! Misterios este și destinul, nici nu știi cum poate fi seara târziu sau dimineața devreme. Cine poate ști? Răspunsul e unul singur, Cel Sfânt știe sigur, El știe cu precizie, cum și ce se scrie.
Azi este ziua mea, ziua poeziei divine, Eu sunt plecat în lumea metaforei, acolo îmi este bine, nimeni nu mă oprește să scriu iubirea, Ea face parte din mine, din ființa mea, din Eul venit ca să plece cu a Sa fire. Pe strada cu chip de scorpion, cu nume de poet a ieșit soarele, pătrunde discret pe fereastra eseului și spune parola cu care se deschide seiful sufletului. E plin de dragoste pentru frumos, pentru a bucura un suflet cu suflet, un înger cu ochii de jar. Mă așez în șezlongul unei alte zile, zâmbesc spre depărtare, dezleg rebusul înțelepciunii și înțeleg rostul iubirii, sensul nemărginit al dragostei, idealul unei idei care-mi domină gândul.
În ce punct al vieții am ajuns? Undeva unde trag linie și adun și, tot adun și, sunt pe plus, asta a rezultat de când tot adun.
Din călimara sufletului scriu metafore, nu mă știu fără metaforă, Ea este iubita mea fidelă. Iubesc să o scriu, scriu și iubesc pe clapele pianului degetele primăverii care dăruiesc bucurii.
Mulțumesc unui superb răsărit de soare! Mulțumesc, Doamne!
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…
Facebook
WhatsApp
TikTok
