În buzunarul timpului de la piept îmi port cu demnitate trăirea, cuvântul și iubirea. Pe coapsa gândului se odihnește privirea de foc a dorului, El nu știe cât de mult doare clipa de așteptare, cât este de mare distanța dintre sărut și îmbrățișare.
Ce să faci, Sfântă așteptare? Spune-mi parola de la intrare, de la ușa dinspre camera de oaspeți a clipei nemuritoare! Cuvântul care se ține de cuvânt, e cheia de la intrare!
În vârful picioarelor goale pășesc peste pragul sărbătorilor venite în călătoria sinelui, privesc atent fiecare atingere a degetelor care și-au găsit perechea. Dincolo de ele se contopesc buzele în cea mai senzuală așteptare. Coapsele pasiunii se răsfață într-un dans al imaginarului, visez o operă de artă a unui artist care sculptează chipul unei femei. Tresar. Gândul privește o capodoperă a fecundității, o superbă femeie cu sânii din mintea unui poet.
Ce pot să-i fac gândului? Nu pot să-i pun barieră, nu pot să-l strunesc, este precum un cal sălbatic dintr-o rezervație a cuvântului liber, neobosit, de neoprit în libertatea lui.
În libertatea mea împlinesc trăirea verbului a iubi, împletesc viața cu iubirea femeii, uit să mă uit într-o curgere lină, trăiesc intens rămasul rămas din clipa virgină ce vrea să vină în fiecare popas. Zâmbesc spre răsărit, surâd apusului, nu vreau să fiu posac, vreau să vreau, să o vreau pe femeia cu ochii sinceri, numai pentru mine.
Oare sunt posesiv, e bine să gândesc așa, spune tu, gând din mine?
În taina din adâncul sufletului meu e liniște, un echilibru pe care l-am găsit într-o primăvară, undeva la răsăritul soarelui, acolo pe o stâncă dintr-un munte de iubire. E frumoasă clipa când stai cu ea la masă, la masa tăcerii din Palma Divină. E Sfântă iubirea Divinității, e credința pe care o am în suflet, pe care o port cu mine pretutindeni. În tăcerea gândului trăiesc ruga, o înalț spre Creator și-n liniștea Tatălui Nostru îi mulțumesc pentru tot ce-mi dăruiește. E netăcere în timpul meu, netăcerea cuvântului scris, El este o parte din mine, cu El îmi învelesc sufletul, cu El îmi alin dorul, cu El trec peste punțile vieții, cu El sunt Eu, scriitorul boem sau scorpionul rebel atunci când dorul doare.
Oare cine sunt, oare cine oare mă iubește mai mult, femeia, cuvântul, metafora, necuvântul sau Eul unui Eu? Femeia, Ea este solfegiul pe care-l scriu, pe care-l cânt!
Fără Ea aș fi necuvânt, o partitură falsă, o virgulă, un semn de întrebare, o exclamație a unei particule de pe pământ. Tresar pe marginea serii, a mai trecut o zi magică, magia ei se scrie în verbul a trăi, a trăi bucuria trăirii, o trăire cu iubire, cu sens, consens, nemurire. Îmi fac inventarul și constat că sunt pe plus, o idee pe plus, o zi dăruită de Rânduitor, o zi câștigată de la viață, o poveste reală, o realitate a unui om care are un nume, un prenume, o iubire, un superb binom.
Ce fac în clipele tăcerii profunde? Răspunsul este simplu, scriu, Te scriu iubire, Eu mă scriu pe mine, printre rânduri.
Am deschis caietul și am scris, am scris pe coala velină a sufletului meu, e o pânză de suflet, un suflet cu trupul fragil, fragil precum o idee într-un ideal, precum un om între oameni, un capitol dintr-un roman. Fără iubire nici nu știu dacă aș mai fi Eu, pasiune, viață trăită, punct. În liniștea Eului scriu și tot scriu, uit să mă opresc la semaforul verde viu, trec și petrec cuvânt peste cuvânt, așa reușesc să închei nasturii unui alt eseu pe care-l port în buzunarul timpului de la piept, așa voi fi mereu, Eul din romanul „Libertatea de a fi Eu”.
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…
Facebook
WhatsApp
TikTok
