Femeie cu chipul unei flori de colț, lângă dimineți am înțeles viața, lângă tine o trăiesc! Salut zorile pe care le trăiesc, zâmbesc spre chindie și privesc depărtările, privesc ca să pot vedea răspunsul bucuriei, acum înțeleg viața și o trăiesc, azi sunt trecerea, mâine voi fi umbra sa.
Oare îmbătrânește și ea? Tăcere. Răspunsul se lasă așteptat în nemărginirea întrebării din Chindia timpului meu.
Lângă femeia venită dintr-un Petic de Cer am devenit Sunt, după ce, cu câțiva ani în urmă, am fost Eram. Lângă Ea mi-au crescut aripi din cuvinte, sărutul trăiește și se oprește pe setea buzelor, între existență și trăire am scris la lumina trecerii aflând parola timpului, inegalabila iubire a sensului. O adiere de vânt plutește spre focul scorpionului, îi aprinde în nenumărate scântei imaginația, senzualitatea dansează cel mai frumos vals al anotimpurilor, o feerie a ochilor pătrunzători, o elegie cu chipul iubirii, o poveste fără sfârșit, un ideal al existenței. Spune-mi, cum să nu te prețuiesc viață? E de ajuns iubirea mea? Voi îngenunchea la marginea dimineții și voi aduna roua cerului în cel mai frumos vas de cristal. Din depărtare se aude chemarea trupului secat de dor, e un cântec de dragoste scris pe un portativ al timpului care trece și mă lasă în tăcerea cuvântului care mă așteaptă în nopțile albe
Ce să fac dacă nu pot să fac? Ce aș putea să mă fac, dacă trebuie să nu fac?
Filosofie de weekend, scorpion în rând cu lumea, la urma urmei un suflet fragil, o poveste, în sine propria-i poveste, un om, o lacrimă, un timp, o trăire, un câștigător al timpului care aleargă în fața rebelului boem, a boemului rebel.
Oare aș putea fi altfel? Liniște. Ochii se fixează peste o fotografie, lacrima se ceartă cu genele și din gâlceava lor se naște o viitoare elegie, un eseu al înserării.
Se aprinde o lumină, e undeva în stânga penelului, se apropie de caietul pe care-mi scriu gândul și pornește să-și scrie chemarea iubitei de dincolo de călimara cu cerneală. Curge chemarea sufletului, strigă sufletul pereche și ecoul se aude pe coperta celui mai superb tablou de pe Șevaletul Destinului.
Slavă Ție, Doamne, mulțumesc pentru darul Tău, pentru Viață și pentru Femeia Înger! Mulțumesc, femeie din Brațele Destinului Meu!
Deschid poarta dinspre zâmbetul gândului fac o reverență pentru pașii femeii cu blândețe-n trăire, întind brațele și o prind în cingătoarea pasiunii nemăsurate. O nebunie a clipei fugare, o descătușare a unui tot ce înseamnă adevărata trăire, iubire la rang de virtute, excelență a sufletelor sensibile.
Vis sau realitate, existență sau trăire, a fi în propria-ți poveste? Mă opresc o clipă, deschid ochii și mă văd în oglinda secundei celeste cu femeia iubită, într-o îmbrățișare eternă, cerească trăire, imperială menire, iubire divină.
Închid o lacrimă-n podul palmei, o privesc cum se usucă și pornesc în liniște spre buzele care mă așteaptă la capătul unei scări pe care urcă visul, vis devenit împlinire într-un spectacol al destinului care se scrie cu fiecare cuvânt pe un munte, Muntele Destinului.
Mulțumesc, Cer Sfânt! Slavă Ție, Divinitate!
Privesc Harta Destinului din Podul Palmei și ud linia speranței cu o lacrimă de fericire, sunt bucuros și împlinit pentru tot ceea ce mi-a dăruit destinul, Divinitatea, femeia.
Ce-mi spun în ruga serii? Doamne ajută-ne!
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…
Facebook
WhatsApp
TikTok
