TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Vali NIȚU – Libertatea de a fi Eu

Mi-am oprit visul în palma ta și am simțit cât de înțelepte sunt degetele tale. În post de liniște pictez tabloul iubirii de pe șevaletul tăcerii, imortalizez iubirea simplă pe fila sufletului, colorez iubirea care, uneori, doare, e în fiecare culoare a curcubeului din simplul Eu, este o trecere peste puntea din verde viu, o lacrimă dintr-un râu de imperfecțiuni, însăși libertatea Eului din Eu, contopirea cuvântului cu metafora într-un eseu.

   De ce-mi doresc îmbrățișarea? Pur și simplu, Ea este răspunsul multor întrebări.

   În șezlongul metaforei se odihnesc privirile din tabloul sinelui, e momentul de liniște din „cuibul” pictat în verde viu, neegalat nici de firul ierbii din scurtul popas al Eului dintr-un târziu.

   De unde vii și unde mergi, pereche destinată metaforei? Dinspre direcția indicată de Busola Sorții, undeva înspre tabla de șah din Calendarul Divinității.

   Nici nu știu cine știe, cine se știe în lecția de la chindie, în alfabetul din elegie, în ceea ce a fost, în ceea ce este și ce poate să fie în spectacolul din Turnul Chindiei. Din Înalt de Turn se văd două particule vii, două scântei într-un foc care întreține flacăra iubirii creștine.

   Se aude chemarea jarului din tăpșanul anilor parcurși de cuvântul misterios? E în ecoul din mintea rebelului scorpion, din lumea lui de vise, de bonom.

   Acum e vremea dragostei, e timpul iubirii, e numai bine să ne vii, imagine, imaginație, nemărginire, șoapte, bucurii. În ora devenită ceas, trecerea se întrece pe sine, sinele se întrece pe El, Eu mă întrec pe mine în tot ce fac, parcă aș fi zorit de clipă pe drumul ce a rămas, după rămasul dintr-un Ceas Nevenit în popas. Eu nici nu mă recunosc în peisajul iernii albe, sunt în cearșaful alb din camera albă a nopții albe. Sunt recunoscut de femeia-metaforă, sunt îmbrățișat de o lumină albă a celei mai frumoase mirese din anotimp.

   Ce urmează să fac, cine sunt, ce pot să fiu? Să tot fiu, să mă aflu în mine, să mă scriu necontenit în Eul rebel. Eu sunt propriul Eu, sofisticat, intuitiv, urmează să fiu ceea ce sunt, o ecuație, un rezultat, un punct.

   Mă descos să mă aflu cum sunt, mă găsesc din nou în același punct. Mă așez în fotoliul din catifea, acum e aflat pe terasa visurilor mele. Privesc răsăritul altei dimineți, o nouă zi mă primește cu brațele deschise să-i zâmbesc. Savurez cafeaua cu aromă de iubire, citesc presa de cancan, așa, ca să mă mai destind, figuranți au fost și vor fi mereu, penibili, fără scrupule, ne(oameni), așa cum m-am obișnuit să-i numesc într-un pamflet, arareori într-un eseu.

   Oare pot schimba lumea, Eu, jurnalistul-scriitor? Am alocat o bună vreme pentru terțe personaje, m-au obosit…!

   Vulturul își cunoaște măreția, la fel crede și lăcusta despre ea.

   Înțelegeți dragii mei lectori, harul de a face minuni îl deține numai Tatăl Nostru Divin!

   Eu merg cu grijă pe drumul care mi-a fost dat să-l parcurg. La ceas argintiu trăiesc dorința nestăvilită de a cuprinde în Cartea destinului femeia impecabilă. Am strâns în brațe căldura celui mai fierbinte trup, am șters lacrima fericirii ce se prelingea pe chipul blând al nufărului din apele tulburi, cu aceleași mâini curate.

   Ce aș putea să-mi doresc în afară de sănătate și iubire? Numai floarea cu chipul de femeie-înger!

   În liniștea sărbătorii fac Semnul Crucii, îmi odihnesc trupul prin gândul sufletului care iubește, iubește în tăcere femeia, Ea este mai presus de lume, Eu sunt Eul ei, o particulă a Universului, un cuvânt, o misiune.

 

Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…