Privesc fotografia imaginației și revăd stânca magică, maiestatea Ei este creația scorpionului boem. În nedormitele cuvinte, viața, unic sens, binomul culoare și zbor, echilibrul dintre mine și eseu.
Oare cum pot măsura timpul nepetrecut? În necuvinte, după virgulă, înainte de punct?
Prin neprivirea timpului mă îndrept spre geana nenăscută a unei alte dimineți. Dinspre verdele vieții o nouă zi se naște din roua destinului, deschide ochii în hamacul din stânca de lumină și culoare din splendoarea iubirii, privirea Ei se oprește pe degetul care poartă inelul argintiu dinspre anotimpul florilor.
Ce emoție, ce trăire, ce vreme! Spre unde să alerg să pot îmbrățișa clipa aceea, fugară, neastâmpărată, eternă? Spune-mi, Tu, Doamne, cum să ascund lacrima care se furișează de la munte la mare?
Este fericire în puritatea izvorului ce curge la vale pe obrazul timpului, e încărcat de emoție cântecul din sufletul sensibil al unui poet, este precum sunetul unui pian din amfiteatrul existenței. Astăzi sunt melancolic, mintea mea este plecată în simfonia unor îmbrățișări din cea mai frumoasă partitură a Eului ales călător.
Ce pot să fac, să pot face ce pot? Ocrotește-mă, Doamne, ca și până acum, păstrează-mă în capitolul trăirii de pe Pământul Sfânt, ajută-mă să pot scrie, să pot iubi, să pot să fiu emoție în verdele viu.
În pași de vals se apropie primăvara, i-am deschis fereastra dinspre suflet spre mine, raze de speranță pătrund înspre trupul firav, o lacrimă se prelinge pe albumul fotografiilor din pragul amintirilor, superb șirag de perle, iubita poetului, omul cel mai drag. Ridic privirea spre Cer, cer să fiu sănătos pentru a putea iubi floarea, zarea, nestarea Eului născut să iubească femeia și cuvântul dat, dat sufletului sensibil și curat. Scriu pentru a mă ridica în picioare să aplaud viața, să o trăiesc într-o altă sărbătoare, acolo unde-i iubita timpului meu, o magică clipă, un capitol neegal din cartea vieții, departe de final, acolo-n zare.
Mă întrebi de ce oftez uneori? Habar n-am, sau, poate că am un motiv banal, sau, poate esențial. Trece timpul și sunt departe, uneori prea departe de mine, de însăși Eul ce înseamnă Eu, de neputere și neputința de a fi cu sinele meu.
E frumos afară, nu, nu sunt trist, sunt plecat cu mine înspre mine, cu sufletul spre trupul atât de firav. Îmi e dor de mine, cel de mâine, acela care râde în hohote cu mireasa lui, cu femeia care-l iubește mai presus de lume.
Ce-mi doresc prin Ruga spre Înalt? Să trăiesc pentru a da Slavă Divinității, pentru a putea scrie metafora, pentru a iubi și proteja floarea de colț.
Privesc spre depărtare, mă apropii și privesc harta palmelor, linia vieții e desenată de suflet, este verde, culoare a primăverii pe care o aștept în costumul de gală al eseului verde viu. Surâd gândului, zâmbetul meu așteaptă cântecul dragostei trăite alături de cea mai frumoasă femeie din viața mea, a boemului ce-și scrie sufletul pe o piatră de chihlimbar.
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…
Facebook
WhatsApp
TikTok
