Înalț o rugă în zorile despletite de razele anotimpului destinat iubirii. În zâmbetul nesomnului, sprijinit de balustrada din stejarul timpului, privesc Calea Luminii din pagina destinului, destin care se scrie cu cerneala albastră a Cerului Sfânt. Bucuria mea se multiplică dincolo de surâsul metaforei, dincoace de treptele parcurse în vârful picioarelor goale, fericirea de pe chip se definește prin senzualitatea coregrafiei din anotimpul iubirii.
Spune tu, cum să nu iubesc pasul de lângă pas, pasul din clipa „nebună”? Aș putea să nu mă bucur de Darul Ceresc, de Fericirea Divină?
În clipele devenite dor am devenit ceea ce sunt, sunt Eu în libertatea dorului, rebelul din mine, din mâine dorit să mă știe, să mă afle cuvânt în eseu. Vorbesc despre mine, scriu despre tine, iubire, cuvânt, panaceu al visului din pagina albă a nopților, la fel de albe, cu lună plină. Prin pletele Cerului împletesc metafore, în palma Lui, pe fire de argint „agăț” cuvânt în vers, vers în poem, scânteie în flacără, totu-i o rotire universală, o idee a unui ideal.
Ce am devenit prin scriere? Cuvântul care se ține de cuvânt, însăși o elegie. Ce opresc din trăire? Însăși esența ei, desăvârșirea iubirii, spectacolul de gală cu chipul bonom.
Fredonez refrenul solar, din cursorul inimaginabilei clipe și merg spre lumină. Partitura compusă la lumina ce mângâie pervazul ferestrei cu orhidee poartă numele scris în catalogul destinului, este prezent la ora demnității în loja oficială a destinului.
Spune tu, floare de Mai, demnitatea e o virtute? Eu aș numi-o binecuvântare.
Întind mâna spre raza de soare care strălucește pe șevaletul de pe terasa împodobită cu petale desprinse din lumina cerului. În tăcerea cuvântului se aude dorul Eului din libertatea care slujește litera, vocalele definesc versul, alături de consoane se închide cercul iubirii, elegia scrisă pe coala imaculată a destinului.
Eu sunt în strofa poemului, în cântul profund? Mă regăsesc pretutindeni, în solfegiul sinelui, în pacea sufletului, în nota înaltă, în cuvânt, în iubire, în tot ceea ce sunt.
Mă recunosc în viața trăită, mă regăsesc pe scena unde mă dansează imaginația, eu sunt cel care sunt în mintea mea, în poezia mea, în dragostea și credința pentru Divinitate. Eu sunt cel ce sunt zâmbet, lacrimă, cuvânt, sunt și voi rămâne Eu din Eul acestui Colț de Rai de pe Sfântul Pământ. Scriu, mă scriu, transcriu iubirea pe care o simt în preajma femeii din sufletul și mintea mea. E reală, e undeva în brațele timpului „hoinar”, timp aflat în câmpul cu flori de vis, cu floarea de nu-mă-uita, cu totul dintr-un tot care-i menirea mea.
Eu cine sunt, cine sunt de fapt în lumea din Universul Credinței? Sunt o particulă dintr-o rugă, o picătură de ploaie care udă mintea nesecată de credință.
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani…
Facebook
WhatsApp
TikTok
