TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Vali NIȚU – Jurnalul sinelui despre sine

Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii

 

Azi vreau să citești cuvântul peniței, mâine vreau să-mi fii cerneala cu care-mi scriu dorul, dor hai hui…

   În clipa devenită a fost, redevin nostalgic, un oftat prelung îmi seceră zâmbetul, e o stare a Eului transformat într-un sine melancolic, într-o lecție de filozofie, într-un paragraf dintr-un eseu care mă știe rebel, alesul cuvântului lui Dumnezeu.

– Doamne, oare ruga ajunge să fiu iertat, să fiu Eu?

– Poate că da, posibil să fie nu, răspunsul e Acolo Sus, în Cerul Tatălui Nostru, al Bunului Dumnezeu.

   Închid ochii și înalț o rugă, cu mâinile-n triunghi îmi odihnesc sufletul în gândul creștin. Simt atâta liniște în preajma mea, trăiesc într-un echilibru divin, viața-mi zâmbește, timpul trăirii este un madrigal, un spectacol de poveste, o sărbătoare a anotimpului verde. Gândesc pozitiv, viața-i o lecție, un autograf pe Cartea Destinului, o luptă a sinelui cu sine, un parcurs cu multe semne de întrebare, cu multe hopuri, cu infinite bariere, cu stații de îmbarcare și debarcare. Ne întrebăm adeseori unde suntem, de ce suntem acolo și nu suntem în altă parte, de ce nouă ni se întâmplă asta sau asta, de ce nu altora, de ce și iar de ce…

– Cine poate să răspundă, oare cine?

– Ne răspunde ecoul, strigătul, chemarea noastră.

   Ne chemăm, ne tot chemăm, uneori sosim, alteori ne este teamă de noi, de ce putem fi în stare, de ce nu putem fi. Uneori, noi înșine nu ne știm, încercăm să fim altcineva, altceva în sine, un produs ieftin în haine scumpe, sau un produs scump în haine ieftine. Ne confundăm între noi, uitând să fim ceea ce suntem, unici în univers. Demult, tare demult, m-am descoperit în mine, în sinea mea am devenit Eu, scriitorul care rescrie ceea ce simte și trăiește în sinele său. La fel și cu iubirea, Ea este ceea ce sunt Eu, imaginea în oglindă a zâmbetului, a tristeții, a lacrimii, așa cum este Eul sufletului meu. În tot ceea ce fac nu există farduri, cuvântul are greutate, e sfânt, e lacrima din roua cerului, e puritatea unui legământ cu metafora, cu magia existenței lui. Tot așa e și cu iubirea, nu poate fi cântărită, măsurată, Ea, ori este ori nu este. Iubesc fără să-mi fie sete sau foame, trăiesc iubirea ca și „ieri” când am renăscut, acel „ieri”, cu câțiva ani în urmă, atunci când Voia lui Dumnezeu a fost să fiu și acum, să fiu aici să pot să scriu jurnalul sinelui despre sine.

– Cum aș putea să uit clipele acelea, în așa fel încât să opresc lacrima?

– Știi cum o pot face, jurnal sfânt?

– Să scriu, așa cum o fac acum, cu penița înmuiată în lacrimile din călimara inimii.

   Oftez și respir clipele de fericire pe care le trăiesc lângă femeia cu chip de înger. Îmbrățișarea ei îmi prelungește viața, clipele de intimitate se transformă-n infinite zile, bucuria este imensă, râdem în hohote și simțim zborul spre viitor. Simțim înălțimea și asta face ca starea psihică să ne conducă spre alt zbor spre fericire, spre alte zile dăruite de Divinitate. Ce mult contează să ai aripile vindecate și pregătite de zbor! Acum sunt cu jurnalul meu, cu femeia visată, Ea, regina florilor își odihnește trupul pe umărul drept al visului, e tare frumoasă, părul ei se face evantai în fotografia magicei clipe.

– Spune-mi tu, cum să nu iubesc viața, nesfârșita-mi visare?

 

Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani și redactor-șef Impact…