TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Vali NIȚU – Jurnalul sinelui despre sine

Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii

 

Timpul ne măsoară prin clepsidra neobosită, noi îl însoțim cu nerăbdarea născută din verbul a fi

   Ce vijelios ne curge timpul, ni se scurge printre degete, nici nu ne dăm seama când ajungem la o bornă periculoasă. Am trăit vremuri atât de frumoase și am cules roadele trecerii, am făcut lucruri durabile, nu „am dat izmene pe călător”, așa cum spunea mama. E zi de sărbătoare, scriu cu zâmbetul pe buze chiar dacă dorul doare, îl alint cu un eseu, e zbanghiu dorul, nu poate înțelege de ce atâtea de ce-uri într-o nerostită depărtare. Îmi odihnesc sensul în sinea lui, reflectez la tot ce mi-a dat Divinitatea, mă simt un norocos al sorții, sunt iubit. Parcurg timpul în pași de dans, atât cât mi-a rămas, e dansul izvorului printre pietrele de hotar ale albiei celeste. Nu mai sunt valul tumultos care „muta munții din loc”, acum sunt susurul care aduce liniștea, armonia din melodia râului curat și lin. E seara amintirilor, prin fața ochilor se derulează imagini care mai de care mai actuale, toate au chipul iubirii, cea mai frumoasă formă a existenței trecătoare.

– De ce-mi este greu să mă las plecat în viitor?

– E atât de minunat prezentul, aș vrea să rămână pe loc, clepsidra să-și adune nisipul într-o rocă a infinitului, știu că nu se poate dar visul meu îndrăznește să bată la poarta eternității.

– Ce este eternitatea, cine este ea?

– Nu știu răspunsul, poate știe speranța sau ideea sa.

   Ieri am stat în Parcul de la Primărie, am derulat clipe, am rememorat amintiri din anii în care am lucrat acolo, o lacrimă s-a prelins pe obrazul nepătat. Am intrat în biroul ce altădată era al meu, o altă lacrimă m-a dat de gol că-mi este dor de rebelul de ieri. Pe perete am regăsit harta țării, a îngălbenit hârtia, o altă lacrimă a plecat. M-am retras în vârful picioarelor, timpul meu e acolo, acolo într-o cameră albă, într-un bun rămas. Mi-am luat, din nou, la revedere de la colegii rămași, cu greu am plecat pe drumul spre redacție, fragmente din suflet s-au împrăștiat pe strada cu magnolii, pe trotuarul nou pavat.

– Ce pot face, Doamne, ce sfat am de urmat?

– Să zâmbești, în urma ta rămâne omul, Val neastâmpărat.

   Am zâmbit, un zâmbet ce rămâne într-o fotografie, într-un jurnal nefardat, într-o lacrimă sinceră, într-un nume de poet nonconformist, într-o pagină de jurnal. Pe coperta cărții un zâmbet, pe fila ei cuvinte scrise cu penița sufletului de sinele dinspre sine. Zâmbesc și iubesc viața, frumosul din ea, femeia și metafora, cuvântul și gândul, ideea că sunt fericit într-un ideal pe care l-am construit cu forța sufletului și puterea trupului, cu mintea mea. Arareori sunt abătut, de vină-i gândul la trecut, la ceea ce am pătimit, la cumpăna de sănătate, la ce s-a cuibărit în mintea mea. Adeseori zâmbesc, fac haz de necaz, râd cu mine, sunt fericit în sine, iubesc și sărbătoresc fiecare clipă de împlinire. Scriu și lupt prin sinele scorpionului, nu mă prefac, Eu sunt și voi rămâne, verticala timpului curat. Am alături de mine pe Dumnezeu, cred în El mai mult decât în mine, cred în iubirea Lui și-n iubirea femeii care mă ține de mână să trec fiecare pârleaz, să pot să scriu despre muza din elegie, din fiecare eseu. Se face seară, Eu mă fac o lacrimă și plec spre puiul de pernă, el mă primește și-mi odihnește gândul, propria-mi poveste. Poate voi visa la ziua imaginată, poate voi împleti o coroniță din flori de câmp, poate voi săruta inelul de logodnă într-o sărbătoare dintr-o primăvară ce va sosi cândva.

– Poate?

– De ce nu…!

 

Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani și redactor-șef Impact…