TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Vali NIȚU – Jurnalul sinelui despre sine

Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii

 

E vremea sinelui

    În despletitele anotimpuri m-am aflat Eu, mi-am descoperit Eul și libertatea de sine, așa am devenit cel care iubește fiecare clipă dăruită de Dumnezeu. Iubesc femeia, iubind-o mă iubesc pe mine, am devenit acel optimist filon din muntele bucuriei, puternica stâncă care nu poate fi clintită de vijelie, de ploile vremii venite în rafale nebănuite. Cutreierând prin cunoaștere mi-am înțeles rostul și mi-am aflat sensul de mers înspre interiorul meu, în acest fel am ajuns să iubesc necondiționat secunda celestă a celui ce sunt, Eul și Sinele, trupul și sufletul, esența fiecărui cuvânt. Cunoscându-mă am reușit să iubesc imaginea din oglindă, puterea ei, consensul dintre inimă și bătăile ei, înțelesul din neînțeles, cuvântul dintre necuvinte. Deunăzi am înțeles că sunt alesul sorții, un îndrăgostit al pasiunii, un trup al altui trup, un bărbat norocos și o femeie senzuală, o clipă a vieții, o lacrimă de fericire pe tăpșanul focului care arde fără încetare. Scântei și jar, o splendidă nebunie, un joc fascinant, o lecție a Sinelui pentru Sine, a Eului pentru Eu, a iubirii pentru iubire.

– Oare-i vis ce mi se întâmplă, oare-i imaginație sau e o adiere de vânt?

– Oare tăcerea-i un răspuns?

   Cade cortina peste un spectacol real, peste o altă sărbătoare dintr-un singur cuvânt, iubirea-i unicul răspuns. Tresar pe aripa vieții, scriu și-mi apropii dorul, e de neegalat în popasul meu de pe pământ, nu știu ce să-i fac, e pretutindeni cu mine, e în șederea mea din fiecare gând. Dacă ar putea vorbi dorințele mele, sinele ar fi mai înțelegător, nu ar lăsa să-mi fie dor de sine, de femeia cu părul curcubeu, de jocul dragostei de acolo de pe cearșaful presărat cu petale din florile primăverii. Și a fost o clipă, așa s-a născut povestea nisipului din clepsidra anotimpurilor, așa a renăscut Sinele, un scorpion flămând de iubire, de forța dragostei, de inegalabila-i pasiune pentru a face dragoste într-o lume fără nume.

– Oare… greșesc?

– Oare gândurile-mi sunt nebune?

   Zâmbesc gândindu-mă la un sfârșit de săptămână. Ce sfârșit, ce finiș de sine, ce satisfacție, ce iubire…! Mă frec la ochi, surâd în sinea mea, cobor în mine și mă ridic prin sine, parcă zbor, plutesc într-o lume care-mi aparține, e pe sufletul meu, Ea mă știe, nu sunt un derbedeu. Trăiesc o terestră nebunie, o lecție fascinantă a vieții, o dragoste divină, o partitură celestă, o compoziție a Divinității, o stare care poate fi definită printr-un singur cuvânt, magie. Pe acordurile inimii scriu un eseu al senzualității, un jurnal al realității, o neregizată lecție de a face dragoste, de a uita de viața pământeană, de a te afla undeva cu tine, cu acel tine care este Ea, femeia cu ochii scânteie, cu trupul imperial. O revăd în redacția timpului, e acolo în mintea și-n cărțile mele, e muza născută pentru a fi iubită și scrisă pe pânza sufletului meu. Într-o miraculoasă zi de primăvară, deschid jurnalul călătoriei spre destinația scrisă de condeiul divin. Soarele se prăvălea necenzurat de umbra vreunui nor abătut, era acolo în redacția cu reviste îndosariate pe ani, ele sunt martore ale maratonului jurnalistic parcurs cu rigurozitate și consecvență. Pe rafturile din lemn de stejar stau în rând cărți semnate de contemporanii mei, separat, cărțile mele, așa cum le denumesc „copiii mei”, ele stau laolaltă cu suveniruri care-mi amintesc de splendidele vacanțe, fiecare suvenir are o poveste, așa cum și fiecare carte configurează portretul Sinelui din timpul marcat pe copertă. Undeva, tronează romanele de dragoste cu tainele scorpionului rebel, cu amintiri și lacrimi, cu bucurii și tristeți, cu enigme, cu tăceri și suferințe, cu Ea și El.

– Ce mi-aș putea dori mai mult?

– Sănătate, e tot ce mai vreau, e ruga mea.

   Se face seară. Gândul meu pleacă-n zare, aș vrea să fiu Eul rebel, să nu mă mai gândesc la puntea peste care am trecut cu ajutorul Bunului Dumnezeu și al iubirii, dar… E atât de seară, o lacrimă se furișează pe fereastra sufletului, nu știu ce vrea, nu știu ce simte, Eu simt să-i zâmbesc clipei, să-i mulțumesc pentru fericire, pentru Sinele prezent la masa vieții. Oftez!

– Știi tu, Tu, femeie a tainei mele, știi ce vreau să-ți spun?

– Ești parte din mine, Eul meu ce-mi ești un Eu.

   Pe strada Sinelui s-a făcut lumină, Tu îmi ești Eu, Eu îți sunt Tu, Noi ne suntem povestea, clipa, vestea cea frumoasă, călătoria aleasă. Noi suntem însăși actorii, două chipuri din calea luminii, două suflete din lumină, două inimii bătând întruna, într-una singură.

– Dacă n-ai fi ce aș fi?

– O pustietate, un teren nefertil, o ne fecunditate, un steril.

   Tresar pe marginea cuvântului, mă aflu în sinele lui, mă înțeleg cu el și ne contopim în sensul adevărat al esenței vieții. Ce minunată-i cunoașterea! Așa am ajuns să iubesc dumnezeiește clipa, secunda care-ți poartă numele, femeie din ceasul divin al existenței terestre.

– Ce poate fi dincolo de aici?

– Acolo, o necunoscută, cuprinsul unui destin.

   Sunt împăcat cu mine, martor îmi este Dumnezeu, mă destăinui jurnalului care-mi este credincios, e precum sinele, un Eu.

Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani și redactor-șef Impact…