Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii
Neștiind încotro să apuc m-am întors în mine și așa am aflat iubirea pentru metafora-floare
E ora bilanțului provizoriu, gândurile mele își șoptesc cuvinte de dor, îmi cert iluziile, îmi însușesc deziluziile și, cu lacrimi în ochi, merg mai departe spre ceea ce merită. Regrete? Oho, nenumărate, asta pentru că educația nu mi-a permis să fiu grosolan, să „tai în carne vie” atunci când „am fost călcat pe coadă”. Remușcări? Nu. Sunt împăcat cu mine, pot să mă privesc în oglindă fără a întoarce privirea în altă parte. Iubiri eșuate? Îhî, tot așa, nenumărate.
– Ce mai pot face?
– Să le scriu în jurnal, pe fiecare-n parte.
– O fi bine, o fi rău, spune-mi tu, cuget, care-i răspunsul tău?
E atâta liniște în sinea Eului, nimic nu-mi poate lua gândul de la iubirea mea, de la floarea de colț, de la puritatea și frumusețea sa. S-a întristat cerul, lacrimile lui îmi ating fruntea și, cu zâmbetul pe chip, scorpionul rebel ajunge la Bazinul Olimpic de la Chindie. E refugiul renașterii trupești când dorul îmi seacă inima, când gândul se transformă-n lacrimă, când uit că sunt muritor într-o lume imperfectă. Plutesc într-o simfonie a apei, respir în sincronizarea brațelor, mă cuprinde și mă îmbrățișează ritmul picăturilor de ploaie care cad pe acoperișul transparent al bijuteriei acvatice. Înot și visez, revăd silueta iubitei în tribuna oficială a bazinului albastru.
– Oare visez sau trăiesc o amintire?
– Oftez și alunec în visare.
Mă opresc pentru o clipă, îmi odihnesc privirea și pornesc spre linia de sosire. Îmi adun gândurile, mă adun și pe mine, apoi fac un duș fierbinte. Mă îndrept spre vestiar și-mi pregătesc rucsacul de drum. La plecare rog pe cineva să-mi facă o fotografie, ea va fi o amintire peste timp. Sună telefonul… Cu emoție în glas îi vorbesc iubitei despre libertatea câștigată din îmbrățișarea apei. Jurnalul mă așteaptă să-i împărtășesc taina zilei, e curios să afle ce va fi în noaptea lumânărilor vii. Se face liniște prin înserare.
– Se aude cum plânge seara?
– Oare, de ce plânge?
– Pentru că-i trece viața și locul ei va fi luat de altceva?
Și eu aș plânge dacă aș ști că s-ar termina cerneala din călimara sufletului boem și că penița s-ar putea usca. Uneori sunt atât de nostalgic, de pildă așa cum sunt acum, buzele-mi sunt crăpate de dor, de așteptare, de corul clipelor fugare. Pur și simplu tac, tăcerea-i un strigăt, știu că nu pot face mai mult, nu pot pentru că undeva-i scris pe o piatră: atât se poate, nimic mai mult…! Aș striga vântul, aș chema pasărea din colivia destinului, aș urla precum lupul, aș înota precum peștele în apele de munte, aș…
– Ce pot face, în afară de a boci, la poarta ferecată cu lanțuri ruginite?
– Să tai veriga slabă, zaua care rabdă în anotimpuri ruginii.
Curând se vor trage obloanele peste ferestrele celeste, totul se transformă într-o intimitate de nedescris, două suflete se lasă uitate în spațiul lor, într-o lume magică unde trupurile își dansează sufletele îngemănate. Urâțenia lumii rămâne într-o pagină de jurnal, frumusețea trăiește în povestea Sinelui cu Sine, a peniței cu cerneala albastră, a bărbatului cu femeia floare, a visului cu realitatea, a lor, a sufletelor pereche…
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
