TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Vali NIȚU – Jurnalul sinelui despre sine

Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii

 

Mi-am dezbrăcat sufletul de haina grea a tristeților din anotimpuri apuse

   Sunt un bob de nisip din clepsidra care mă tot curge… Mă simt atât de liber în îmbrățișarea anilor, drumul de pe poteca dinspre Răsărit e presărat cu zâmbetul fiecărei dimineți. Eu, călătorul rebel, dau sens Sinelui fermecat de cel mai sincer sărut din grădina cu lumini stelare. Felinarele străvechi sunt martore discrete ale celor doi protagoniști ai spectacolului regizat de însăși destinul din oaza verde a peluzei dintr-o primăvară, de atunci de demult, dintr-o seară de Mai, dintr-o divină primăvară. Aș vrea să aduc înapoi sărbătoarea din îndepărtata trecere a Eului rebel, să întorc poezia din mine în profunzimea prozei din sine, dintr-o lume în care visul are un nume.

– Ce voi fi oare dincolo de această lume?

– Același rebel, aceeași idee, aceeași pasiune?

– Sigur voi fi o tăcere într-o depărtare care are un nume, are o chemare, e o amintire dintr-o zare.

   Acum navighez în dramaturgia cotidiană și, cu greu, ancorez la țărmul sinelui regăsit în univers. Uneori parcă-i un vis, adeseori mă podidesc lacrimile, aș vrea să mă întorc în bătătura copilăriei de la țară, să-mi julesc genunchii în colbul străzilor neasfaltate, să respir aerul curat al anotimpurilor devenite amintiri. Nu pot face nimic, neputința mea e amplificată de destin, de pagina aceea nescrisă de mine. Lăcrimez. Mă retrag în mine și strig după ajutor. Doamne, dă-mi putere să scriu, să iubesc și să mor de dor, de dorul care mă paște pe câmpia culorilor din curcubeul femeii unice, egală numai cu Ea, cu sinele Ei din lumea florilor…!

– Oare visez idealul, oare l-am atins, oare cine sunt în lumea cuvântului?

   Tăcere. Mă privesc în oglinda sinelui și mă bucur pentru că i-am iertat pe aceia care mi-au greșit, uitând că sufletul meu a fost făcut zdrențe de iubiri false, de oameni care au purtat o perfidă mască. De ceva timp m-am împăcat cu mine și amintirile îmi dau pace, undeva am devenit Eu, acel zâmbet din fiecare zi, din fiecare loc în care am poposit pentru a scrie o poveste. Uite, am început să merg la înot, îmi era atât de dor de libertatea din apa care-mi spală trupul de păcatele zilei, din nou zâmbesc și sunt fericit pentru liniștea interioară, pentru ceea ce sunt, Eul unui gând.

– Spune-mi tu, spune-mi cum să fiu într-o nouă vară?

– Să-ți trăiești clipa cu zâmbet, cu bucurie, scorpion dintr-o adiere de vânt, dintr-o altă și altă seară.

   Uite, acum îmi e atât de dor și n-am ce face, nu pot decât să scriu cu lacrima, nu am ce-i face, Ea mă alintă așa, nu-mi dă pace decât într-o filă de jurnal. E glasul meu acolo, e taina mea, e însăși trăirea Eului, e precum o pasăre într-un zbor spre înalt, e înălțimea celui care sunt, o mângâiere a metaforei, un liman, un lucru sfânt. Doamne, ajută-mă să trec dincolo de virgulă, să ajung înainte de punct… Se face liniște în liniștea mea, surâd și mă gândesc la clipa ce va să vină, cu siguranță nu-i în zadar, Ea mă iubește, Eu o rescriu cu Harul de la Dumnezeu, cu lacrima cerului din inima Sa. Se face târziu, nu în viața mea, se aprind luminile pe strada speranței, acolo, undeva, mai sus de casa mea.

Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…