Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii
Eu m-am așteptat la ușa iubirii și mi-a deschis însăși Ea…
Ce frumoasă-i așteptarea atunci când te aștepți pe tine, aștepți sinele tău să sosească dinspre tine pentru a ajunge acolo, acolo la sine. E frumoasă ziua, bate vântul dar e frumoasă ideea unui ideal, iubirea din camera de oaspeți a vieții, din leagănul scorpionului care nu are habar de tristețe, de firul scurt al vieții de hoinar. Stau la masa iubirii și lângă cana cu ceai de tei e tocul cu peniță înmuiată în lacrimile ei, lacrimă cu lacrimă, fericire, anii mei. Ascult muzică, ecoul ei îmi deschide sufletul dinspre cuvânt, se oprește în părul ei, curcubeu dinspre apusul meu, o partitură a lui Dumnezeu. Câte lacrimi, cât ceai de tei până să te întâlnesc pe malul speranței la umbra unui tei, câtă așteptate, câtă poezie în fila vieții, în mirosul florilor de tei…!
– Unde-i tinerețea, unde-s anii cu trei?
– În inima cuvântului, multiplu al zilelor cu trei.
Deschid ochii, dincolo de ei nu-i imaginația clipei care depășește scenariul senzualității, este pasiunea, e însăși definiția și lecția iubirii. În neastâmpărul meu am întâlnit femeia născută din așteptare, curios lucru, inițial Ea m-a vrut, mai presus de limite, de întâmplare, de jocul sorții, de stare.
Azi bate vântul, atunci mi-a zburat gândul și a rămas acolo pe stânca muntelui care-și iubește floarea de colț, precum femeia cu privirea-i de foc. Am rămas acolo într-un echilibru total, am renăscut pe același mal al râului care-mi cântă un madrigal. E vremea elegiilor din altă primăvară a iubirii, o netăcere a dorințelor mele, o nesupunere a gândurilor care dau năvală pe filele jurnalului. Ce trăire, ce neegală mireasă, ce comoară!
– Din ce flori să-ți fac cununa?
– Din narcise galbene, de acolo de unde ai aprins lumina.
Filosofez cu mine, surâd, habar n-am dacă-i bine, mie-mi e liniște în preajma sinelui, în sine scriu jurnalul eului nesingur, un eu îndrăgostit de metaforă, de iubirea femeii din lumea cuvântului, de ea, de zeița fericirii, de punctul de sprijin al vieții, de împlinirea sinelui. Adeseori îmi e atât de dor de mine, de ea, de noi, încât îmi vine să sparg lacătul de la propria-mi colivie. Arde sufletul din mine, afară e cald și eu…
– Eu unde sunt, unde mă aflu, ce să-i spun jurnalului, spune-mi tu, Sine din sine?
– Pace Ție, scorpionule, fericită viața să-ți fie, se aude de undeva din cerul de deasupra sinelui, de acolo de la Chindie.
E soare, nu mă mai bate vântul, mă ține de mâna ea, vocala cuvântului iubire care face întregul poveștii împletite cu fire, imateriale fire. Doamne, Tu ești în sufletul meu, în conștiință, în dragoste, în fragila-mi fire! Fiecare pas e însoțit de Tine, Îți datorez nașterea, renașterea, viața, iubirea. E timpul florilor, e vremea zâmbetului din mugurii primăverii, e momentul pentru hora iubirii de sine, mai presus de orice, dar nu mai presus de tine, fecunditate, femeie a strigătului din noapte.
– Hai, hai vino, rupe zaua de catifea din lanțul amintirilor.
– Focul privirii a topit timpul, acum clipa e trăită, poet de viță nobilă, împlinită-i a ta dorință.
Scriu și las în urmă propria-mi poveste de iubire, un jurnal al Eului, o reală trăire, în sine un Eu, poetul unei metafore, al unui simbol, al unei unice femei, o inegalabilă gândire.
– Ce aș putea să-mi doresc mai mult, în afară de a fi recunoscător pentru har și pentru iubire?
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani și redactor-șef Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
