Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii
Abia acum am ajuns să prețuiesc timpul, cândva l-am irosit cu neiubirea, cu neșansa, cu nimicul din nimic
Oftez. Vorbesc cu jurnalul timpului meu, neuitarea nu-mi dă pace, neiertarea mă face să mă uit în urmă și să-i cer iertare netrăirii fiecărei clipe. Regrete? O sumedenie, un infinit de întrebări, o infinită pierdere cu neiubiri, iluzii deșarte.
– Ce aș face dacă aș putea să dau timpul înapoi?
– Aș iubi tot ce mă înconjoară, dar… m-aș iubi mai mult, mi-aș dărui mult mai mult timp mie, Eului pentru Eu, Sinelui pentru Sine.
Nemulțumiri? Mult prea puține, asta pentru că las în urma mea copii, cărți, iubire, zâmbete… Sunt împăcat cu mine, am iubit și iubesc, sunt iubit și binevenit pe unde merg, trăiesc o lungă iubire, neegalată de timp, Ea este egală numai cu Sine. Acum dezleg rebusul vieții mele, pe verticală sunt visele, pe orizontală găsesc realizările și sunt mândru că echilibrul îmi poartă numele, e simplu, e Val. Din muntele dragostei izvorăște iubirea pentru femeia cu ochii de cleștar, un bob de rouă, un ocean binecuvântat.
– Care-i numele ei?
– Poate fi o notă muzicală sau cheia unui solfegiu, poate fi o floare, sau…
Ghicești? Numai jurnalul știe, el e prezent în mintea mea, e mereu cu mine în existența mea, în azi, posibil și-n mâine cu ajutorul Bunul Dumnezeu. Dinspre gând spre tăcere se aude dorul, e greu de strunit atunci când îți bate în geam hoinarul timp, dificilă-i așteptarea. Pe ramuri de clipe, frunze de speranțe, pe chipul femeii iubite, muguri din anotimpuri, în sufletul meu dorul năprasnic de trupul ciocolatiu.
– Unde să mă ascund să nu mă găsească dorul, timpul grăbit, soarele la asfințit?
– În tine iubire, în mine mă poate afla, mă poate ști…
Dau să fug, mă oprește vântul, e îndrăgostit de ecoul poveștii de dragoste, așa că mă așez pe gânduri și râd cu mine, poate chiar de gândurile nestăvilite de iubire.
– Înțelegi?
– Eu mă înțeleg, e bine?
Viața-i un joc, are secretele ei, Eu sunt unul dintre ele, sunt misterios, greu de descifrat într-o logică matematică. Eu sunt un verb, unul care se conjugă. Jurnalul mă știe, sunt pagina lui, El este cuprinsul meu, amândoi suntem unul și același Eu. Acum filozofez, îmi predau o lecție de filosofie, o înțeleg și ea mă știe, sunt fiu al cuvântului, logică a sinelui, aceeași necunoscută elegie.
– Ce fac în sinea mea?
– Îmi însușesc morala vieții, cultul familiei, sensul continuității.
Proiecții? Nimic fără Dumnezeu, El mi-a dăruit trăirea, El m-a salvat la o răscruce a destinului și mi-a dat dreptul să-mi continui viața. Slavă Ție, Doamne! Dorințe? Să-mi trăiesc libertatea lângă pasărea din colivia cerului, o colivie argintie care-i deschisă mereu pentru firescul zbor. Decepții? Oho, nenumărate! Clipe irosite, iubiri nenumite, șoapte nerostite, nopți netrăite, lacrimi nestrunite. Ce am de făcut? Să mă împac cu mine, să dau la pace cu visele neîmplinite, să mă iert, să nu mă mai cert, să-mi țin aproape dușmanii pentru a le putea para loviturile sub centură. Nu vreau să mă mai supăr pe nimeni, pentru că s-ar putea să nu mai am timpul necesar să mă împac cu ei. Nu sunt pesimist, sunt realist și jurnalul știe asta. Iubesc secunda celestă, mai mult ca altădată, iubesc femeia, mai presus de mine, Ea știe, e floarea de la fereastră. Peste o clipă mă voi opri din scris, voi asculta Bolero de Maurice Ravel și voi închide, cu capacul minții, călimara cu cerneala sufletului bonom. Se face seară și aprind lumina ochilor negri cu scânteia iubirii de la femeia visului ce va veni în brațele mele, în fiecare clipă a verbului a fi…
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
