Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii
M-am întors în mine atunci când am întâlnit ecoul sufletului boem, ceasul adevărului divin
Într-un anotimp al florilor, care pare atât de demult și atât de departe, mi-am găsit busola și m-am întors la mine, înainte eram singur în cuvânt, eram plecat în amintire. Trăiam o iluzie, vizionam un film mut, o improvizație a celui care eram la umbra unei imagini diurne.
– Oare… Eu eram sau reflexia mea?
– Greu de răspuns, grea povară pe inima mea.
Am suferit din iubire, mi-am frânt inima cu mâna mea, Bunul Dumnezeu m-a ajutat să-mi lepăd cușma grea, era impregnată cu prefăcătorii și scene teatrale jucate prost în stagiuni trucate. Venit-au răspunsuri la ruga mea, atunci demult în serbarea unui început de Mai, o voce plăpândă m-a trezit cu roua petalelor, m-a făcut să înțeleg că viața-i unică, precum o floare. Am cugetat și după o analiză matematică am înțeles că poezia iubirii este cel mai frumos exercițiu al sinelui cu sine. De atunci ecuația cu o singură necunoscută a devenit unica-mi pasiune, un singur rezultat, iubirea fără bariere, totul la pătrat. Teama, nesiguranța și neîncrederea au plecat pe râul născut din izvorul lacrimilor care au curs odată-n zadar. Acum sunt lacrimi de fericire, lacrimi de dor. Privește-mi zâmbetul și vei înțelege că-mi aparține, nu vine din altă parte, el vine din ființa mea, din binele pe care-l trăiesc la brațul ei, al iubitei cu ochii de foc, cu scântei de iubire. Deseori mă întreb de ce acum, de ce așa, de ce și iar de ce. Și… tot eu îmi răspund. Totul e scris în slova cărții, acea carte divină, e scris în sinea ei, în capitolul în care ești sortit să trăiești, să iubești, să… Creatorul știe, tu ești un rebus al destinului, o partitură nescrisă de tine. Zâmbesc pentru că sunt, sunt pentru a iubi ziua, femeia, visul și speranța că voi fi și-n seară. Azi sunt o notă pe un portativ, mâine, dacă vrea Rânduitorul, voi fi o altă notă într-un cântec al celei mai frumoase melodii, viața.
– Spune-mi tu, lector al timpului meu, cum să nu scriu în jurnal ceea ce simt, ceea ce trăiesc?
– Dacă n-aș face asta nu aș mai fi acel Val învolburat, aș fi tăcerea de la țărm.
În ritmul inimii am coborât în mine și m-am aflat în cele mai sigure trepte ale devenirii, așa am ajuns cel mai iubit bărbat al femeii cu suflet de floare, Ea, femeia din gingășia culorilor, Ea, puritatea din roua dimineților de Mai. Spune-mi, tu, cititorule, cum să nu o iubesc? E vremea socotelilor parțiale, a bilanțului din anotimpuri, e vremea sinelui, trag linie și adun, sunt pe plus, mai am câte ceva de făcut, sper să reușesc, nimic nu-i gratuit, absolut totul se plătește, orice greșeală se răsplătește cerându-ți iertare. Iartă-mă, Doamne!
– De mâine, unde voi fi, voi mai fi penița cu har?
– De Sus, din Înalt, primesc îndurare să scriu ce-mi dictează Creatorul cuvântului sfânt.
Pe scaunul șoaptelor meditez la frumusețea pe care mi-a dăruit-o Divinitatea, trăiesc fiecare clipă cu recunoștință pentru ceea ce am, pentru tot ce mă înconjoară, pentru șansa de a fi iubit de semeni și de Bunul Dumnezeu. Sunt un scorpion norocos, o particulă a universului divin, un bărbat al unei singure femei, un suflet al unui singur trup, o realitate a unui vis profund. Tresar pe acorduri de pian, în dormitorul de deasupra camerei mele, Anisia, nepoata mea, interpretează „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi. Mă întorc în timp și-n memorie răsună vibrația aceleași melodii, parcă-i ieri, interpretă fiind fiica mea, Andreea. Ce repede trece timpul și odată cu el și timpul meu, însăși viața…
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
